...Ne-a dat jos, acolo. Erau ţăruşii bătuţi, patru ţăruşi, acolo. Tata zice: „Ce facem mă, acum, aicea? Uite, vine un nor! Dar un nor foarte mic!” şi până când s-a apucat tata să întrebe că: „Ce facem mă, aicişa?” S-a şi pus ploaia. Repede, Costică, cu Ion şi cu Culaie, a luat paturile şi a făcut adăpost din ele, şi pe deasupra a pus pături, şi a băgat copii, acolo şi pe tata. A trecut repede, asta! A trecut repede! Pe urmă, a doua zi, seara, ce zice, Costică cu ţaţa Maria: „Moşule ce facem mâine?” «Da, ce să facem? Stăm. Aşteptăm, să vedem, mori de nu! Ce fac ăştia cu noi acuma!»…
Interviu cu Elena Bobocel, AIOCIMS, nr. 2810, realizator Ileana Mateescu (Floreşti, 2009)
Elena Bobocel (născută Butoi)
(n. 6 august 1928, în comuna Floreşti, Mehedinţi)
căsătorită cu Costică Bobocel, şofer şi secretar al unui întreprinderi de stat, mamă a doi copii: Monica, născută în Floreşti, şi Nelu, născut în deportare
În noaptea de 17/18 iunie 1951, şeful Miliţiei din comună a venit să îi informeze că vor fi evacuaţi din reşedinţă. Costică Bobocel, care era la Baia de Aramă, a fost oprit pe drumul de întoarcere şi pus să aleagă între a rămâne liber (datorită statutului de membru de partid) şi a-şi urma familia în deportare. Fără niciun fel de ezitare, bărbatul a ales să fie alături de familia sa.
Cu cele câteva lucruri şi provizii strânse, familia Bobocel a fost urcată în camion şi dusă la gară. Mai târziu a sosit şi ordinul de deportare a părinţilor Elenei Bobocel, Ion şi Ana Butoi.
foto: Femei în deportare. La cules bumbac, Rubla (Arhiva foto a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului – Memorial Sighet, fond Ileana Mateescu)
În Bărăgan, au fost lăsaţi pe un teren fără nicio construcţie, cultivat cu bumbac. Din primul moment au început să îşi facă un adăpost pentru a se feri de ploi. Noua localitatea avea să se numească Rubla.
La un an de la venirea în Bărăgan, însărcinată cu cel de-al doilea copil, Elena Bobocel şi-a pierdut tatăl, iar la câteva săptămâni a murit şi soţul ei. Costică Bobocel avea doar 29 de ani.
Elena Bobocel a rămas în Bărăgan cu doi copii mici şi o mamă în vârstă până la sfârşitul anului 1955, când au primit dreptul de a se întoarce acasă.
Întoarsă acasă, Elena Bobocel a constatat că locuinţa şi curtea familiei fuseseră ocupate de autorităţi şi transformate în CAP. Cu greu a reuşit eliberarea unei camere şi a bucătăriei, apoi, cu timpul, i s-a înapoiat întreaga casă.
Nici după întoarcerea acasă, viaţa Elenei Bobocel n-a fost scutită de probleme. Dosarul deportării a urmărit-o mult timp, având probleme la angajare şi fiind adesea nevoită să trăiască cu ajutorul primit de la vecini şi de la cumnatul său.
În final, a reuşit să se angajeze ca femeie de serviciu la dispensarul din comună, apoi, până ieşirea la pensie, a fost angajată la mina unde lucra ca inginer fiul său.
