Doina CORNEA
Jurnal. Ultimele caiete
Editura Fundaţiei Academiei Civice, Bucureşti, 2009, 288 p.
Editarea, de către Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, a notelor de jurnal (1988-1989) ale Doinei Cornea reprezintă ocazia unei lecturi nu doar cu valoare istorică – acoperind trei epoci distincte: interbelic, comunism şi postcomunism –, cuprinzând şi notaţii de factură morală, estetică, religioasă. Cartea mai cuprinde o convorbire cu Doina Cornea şi copiii săi, Ariadna Combes şi Leontin Iuhas, moderată de Georgeta Pop, pe 16 august 2002 – şi din care se pot afla numeroase detalii biografice –, dar şi fotografii şi anexe conţinând fotocopii ale unor documente din arhivă CNCSAS (scrisori personale, fise de urmărire ale autoarei de către Securitate), precum şi alte însemnări, de după ’89.
Interesul stârnit de notele de jurnal merge dincolo de anecdotic, de simplul fapt istoric, consemnările putând fi urmărite pe multiple paliere, care conferă jurnalului o notă de profunzime (de la aprecieri legate de ideea de frumos, la perspectiva filozofica în abordarea unor concepte precum adevărul, binele, raul, memoria, de la amintirea momentelor când a căzut victimă distopiei comuniste până la consideraţii despre situaţia politică de după ’89). Revenirea la momentele copilăriei este un punct comun al acestor note. Doina Cornea nu ezită în a-şi face o aspră analiza interioară, conştientă fiind că, în copilărie, sentimentul de vinovăţie era un semn clar al timidatii şi laşităţii mascate ineficient prin intermediul unui subterfugiu cu o aparenţă de victorie: minciună. Sunt numeroase scene în care Doina Cornea îşi reaminteşte permanenta ei fugă de adevăr: de pildă, laşitatea de a mărturisi părinţilor pornirea de a se izbi voit de o femeie distinsă, îndoliata, pe lângă care trecea pe stradă, acţiune căreia nici la maturitate nu îi poate găsi clar cauzele. Mai presus rămâne însă gândul că nu a fost capabilă de onestitate. Lecţia vinovăţiei o face să constate, mai târziu, că „nici cele mai tăinuite fapte nu se pot şterge din conştiinţa“. În schimb, „recunoaşterea lor pe loc ar fi mai avantajoasă: ne-ar exonera, fără să ne oblige a comite un rău în plus – minciună“.
În foarte multe locuri, adâncirea în trecut urmează un proces proustian: contemplarea peisajului, în timpul plimbărilor care se dovedesc a fi odihnitoare, mărturiseşte, „chiar cu securiştii după mine“, are capacitatea de a o transpune într-un timp îndepărtat, viu, prin aceeaşi persistentă a senzaţiei de vină şi de laşitate. Vederea unui câine bolnav recuperează, neaşteptat, din memorie un fragment din copilărie când, la ştrandul din Reghin, văzând o fetiţă în pericol de a se înecă, nu e capabilă să acţioneze: „nici azi nu ştiu cum să-mi interpretez atitudinea“. Absolvirea de aceste „tare“ ale spiritului va fi adusă de un medicament amar, de un fel de „pharmakon“: situaţia politică dificilă, greutăţile venite odată cu ocupaţia maghiara în Transilvania şi, apoi, odată cu instaurarea comunismului – noul regim politic, ce a preluat puterea în 1945, oferă o perspectivă atât de sumbră încât este simţit de Doina Cornea a se prelungi la infinit, a nu-şi arată niciodată urmele declinului. În această distopie, „abuzurile, nedreptatea – mai ales în regimul comunist – erau atât de evidente, încât laşitatea (chiar şi în mintea unui copil, respectiv a unui adolescent) ar fi însemnat dezonoare… O, cât e de salutară pedagogia suferinţei!“.
Tot de un accentuat proustianism sunt şi scenele în care unele mirosuri readuc în prezent, cu o dureroasă acuitate, momente luminoase, nostalgice ale unui trecut învăluit de o bogăţie de senzaţii şi trăiri: „mirosul dulceag de liliac al detergentului îmi restituie subit un univers magic de simţiri şi visări născânde de nostalgii nedefinite, de melancolice aşteptări…“.
Impresionant este modul în care autoarea înţelege ideea de rău: raul exterior nu devine superior răului interior, ambele lasa urme adânci, dar, poate paradoxal, reprezintă un imbold spre continua perfecţionare spirituală: „şi experienţa – regretabilă – a răului a îndeplinit uneori un fel de funcţie pedagogică în formarea mea“. Poate mai mult decât răul istoric, raul interior e cel care îi provoacă, retrospectiv, cele mai dureroase reamintiri (de pildă, micile răutăţi faţă de părinţi, pe care nu are răbdarea să îi cunoască în profunzime, regretele venind mult prea târziu, situaţie amintind de „kadisul“ Iuliei Deleanu).
Un filon esenţial al notelor de jurnal este cel religios, dialogul cu Dumnezeu reprezentând un aspect vital în perseverenta autoarei de a se lupta cu raul social, dar şi cu demonii interiori. Îndreptându-şi gândul către un Dumnezeu luminos, Doina Cornea învaţa să vadă realitatea şi în aspectele cele mai mărunte, dar înzestrate cu o neaşteptată forţa vitală. Întoarcerea către Dumnezeu, adesea sub formă de ruga, prin care cere înţelepciune şi deschidere către viaţa, este o cale de a se lupta cu sentimente ce ameninţa să îi întunece orice acces la viaţă, la spirit. „Ajută-mă să pot fi mai trează, mai atentă la ce se petrece în spiritul meu. Să-l păstrez cât mai mult deschis spre Tine. Să nu Te uit, să nu-Ţi uit prezenta.“ Iar a nu uita prezenţa lui Dumnezeu înseamnă a putea să ierţi, pentru că ura să nu împiedice adevărata libertate. Înseamnă a-l ierta şi pe miliţianul care îi urmăreşte fiecare mişcare, şi pe securistul „care m-a lovit şi insultat…, care încearcă să-mi întemniţeze spiritul şi să-i răpească puterea“.
Din însemnările Doinei Cornea nu lipsesc consideraţii despre statutul artistului, al scriitorului, în speţă. Autoarea, care caută viaţă şi iubirea chiar şi în petalele craciunelului dăruit de mama sau în „ciobul de cer printre crengi“, nu putea să nu caute în intelectualul ideal acea zvâcnire de vitalitate, acel imbold dat de forţele interioare de a răspunde provocărilor realităţii. Există, la Doina Cornea, o neîncetată căutare a formelor de manifestare a spiritului, o dorinţă explicit afirmata de trezire din lâncezeală spiritului.
Fragmentele de jurnal readuc în prim-plan personalitatea de o deosebită forţă spirituală a Doinei Cornea, ce impresionează prin capacitatea de a-şi păstra credinţa în victoria împotriva răului şi în necesitatea de a elimina ranchiunile lipsite de orice finalitate. Aşa cum consideră şi Todorov, adevărata luptă împotriva totalitarismului nu este întoarcerea spre trecut şi condamnarea oarbă a acestuia, ci păstrarea mereu vie a atenţiei asupra pericolului prezentului.
de Silvia Dumitrache
articol apărut în “Observatorul Cultural”, nr. 476 din 28 mai 2009, www.observatorcultural.ro
