Joi, 28 octombrie, ora 18, la Sala Palatului care loc premiera filmului “Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu“, un film de Andrei Ujică.
Romulus Rusan, directorul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului:
Mărirea şi decăderea unui dictator
Imagini incontestabile
Sunt un vechi prieten şi susţinător al lui Andrei Ujică, iar această premieră îmi aduce aminte de o alta, petrecută în urmă cu 18 ani, la 20 decembrie 1992, când, în încheierea unui congres al Alianţei Civice, i-am prezentat filmul “Videograme dintr-o revoluţie” pe un ecran improvizat în Piaţa Universităţii (un preludiu, poate, la “Memorialul Sighet”, al cărui proiect îl prezentam peste o lună Consiliului Europei).
Era un ger de -11 °C şi imaginile nopţilor însângerate de la Timişoara şi din Bucureştiul lui decembrie 1989 se amestecau cu aburul viu al respiraţiei celor 10.000 de spectatori şi, chiar, cu emoţia materială a locului unde, cu trei ani înainte, se murise pentru libertate.
Dar Andrei nu era în ţară, iar filmul său (realizat în Germania împreună cu regizorul Harun Farouki) n-a avut decât acea unică, inedită reprezentaţie cu public, un public care, în parte, coincidea cu personajele necunoscute de pe ecran (chiar şi poliţiştii care ne păzeau purtau încă uniforma de postav a vechii Miliţii…).
Acum, filmul despre Ceauşescu (nu se putea o idee mai bună!) este şi el prezentat “la locul acţiunii”, adică în sala preferată a dictatorului, acolo unde îi plăcea să-şi ţină congresele şi conferinţeleflu viu, hrănit cu uralele-urlet a mii de oameni (s-a uitat, oare, că în anii ’80 el însuşi îi mărise capacitatea de la 3.000 la 5.000 de locuri?).
De ce autobiografia (şi nu biografia) lui Nicolae Ceauşescu? Pentru că, dotat cu o mare subtilitate, regizorul şi-a lăsat personajul să se exprime singur şi nu prin intermediar: tot ce se vede pe ecran este plăsmuirea ambiţiei şi voinţei care l-au făcut să urce atât de sus şi să se prăbuşească atât de lamentabil. Ujică a evitat ispita documentarului tendenţios/tezist (cunoscutele secvenţe cu vânătoare la cerbi sau cu petreceri în familie), dar şi a ficţiunii “post-factum”.
N-a vrut să facă nici pamflet, nici comedie, nici tragedie. Pentru această performanţă “non fiction” a selecţionat cu inteligenţă trei din cele 10.000 de ore de arhivă care i-au stat la dispoziţie. Lui Ceauşescu îi plăcea să se lase filmat şi, din aceste secvenţe “autobiografice”, marcate de gheara sa de satrap şi strateg, regizorul i-a sintetizat nu numai portretul propriu, ci şi cronologia celor 24 ani de domnie.
A filtrat fără ură, fără simpatie, fără prejudecăţi, fără să adauge niciun comentariu. A recreat o viaţă palpabilă dintr-un munte de imagini dezgustătoare şi lozincarde. A lăsat să vorbească imaginea, sunetul, zgomotul insuportabil, tăcerea apăsătoare. A ales secvenţe-cheie, în care timpul real concentrează un an de istorie în nu mai mult de cinci minute. Totul pare filmat de la mare înălţime, ca dintr-un OZN care survolează o planetă ciudată şi necunoscută, alta decât cea care se vedea la Studioul Sahia sau la TVR, de la nivelul plecăciunilor orizontale.
“Sceptrul prezidenţial”
Memorabile rămân secvenţe nenumărate, dar mai ales câteva: procesul de la Târgovişte (“Nu răspund decât în faţa Marii Adunări Naţionale”), în mormântarea lui Gheorghiu-Dej (imagini alb-negru, fastuos staliniste, filmate de sus – replici sarcastice la moartea de câine a succesorului său), şedinţa Pactului de la Varşovia (Ceauşescu îi cere lui Brejnev desfiinţarea Pactului, concomitent cu NATO şi cu unificarea Germaniei), conferinţa de presă din august 1968 de la Praga, cu 5 zile înainte de invadarea Cehoslovaciei, mitingul gigantic din 21 august de la Bucureşti, vizitele lui De Gaulle şi Nixon în România, vizitele făcute Reginei Elisabeta la Londra, preşedintelui Carter la Washington (Ceauşescu este “marele bărbat al unei mari ţări”), dar şi lui Mao la Pekin, lui Kim Ir Sen la Phenian, Tezele din iulie 1971 (deşănţatele laude ale unor scriitori politruci), primirea în 1974 a “sceptrului prezidenţial”, conferinţa de la Helsinki (gestul tandru al unui Brejnev în stare euforică), inundaţiile din 1970, cutremurul din 1977, moar tea mamei, Cântarea României, Centrul Civic, podul rulant de pe care erau ordonate demolările, teroarea anilor ’80, nopţile fără curent şi căldură, cozile la alimente şi benzină… Sfârşitul.
Un film depre mărirea şi decăderea unui dictator comunist. Andrei Ujică l-a lăsat să vorbească singur despre sine. În imagini incontestabile.
un articol preluat din Evenimentul Zilei, http://www.evz.ro/detalii/stiri/marirea-si-decaderea-unui-dictator-910252.html
