Preşedintele nominalizat, Dr. Joachim Gauck, se bucură de cea mai mare notorietate printre preşedinţii Germaniei postbelice, fiind binecunoscut încă din anii 1989-90 ca purtător de cuvânt al Neue Forum (mişcare de opoziţie din Republica Democrată Germană), iar apoi, după 1991, ca iniţiator şi director al Oficiului Federal pentru Studierea Documentelor STASI, pe care l-a condus timp de opt ani, dar care îi poartă încă şi azi numele. Tenacitatea sa în elucidarea trecutului recent, în investirea fiecărui cetăţean cu dreptul elementar de a cunoaşte şi controla arhivele statului totalitar, l-a transformat dintr-un militant într-un om de ştiinţă şi un simbol al anilor furtunoşi ai revoluţiei şi unificării germane. Mai puţin cunoscut este faptul că Dr. Gauck s-a preocupat îndeaproape de situaţia drepturilor omului şi de felul cum societatea civilă din România şi din alte ţări aborda tema „prelucrării critice a trecutului” (preocupare care, la noi, a dus la legea Constantin Ticu Dumitrescu şi la crearea în anul 2000 a CNSAS).
Pastorul Gauck a făcut două călătorii în România, ambele la invitaţia Alianţei Civice (în 25-26 mai 1992, când a susţinut conferinţa „Cum se lucrează cu dosarele trecutului”), respectiv a Academiei Civice (în 4-5 iunie 1997, când s-a interesat de stadiul în care se afla mult amânata „lege Ticu”, ca şi de activitatea Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet).
La 3 decembrie 1999, Dr. Gauck a fost din nou alături de Academia Civică, participând la vernisajul primei expoziţii dedicate Memorialului de la Sighet în „Palais Yalta” din Frankfurt. Cu acest prilej a purtat, în faţa unei numeroase asistenţe din Frankfurt, Offenbach, Tübingen, Heidelberg, Köln şi din alte oraşe germane, un dialog public cu Ana Blandiana. Moderată de Werner Adam, redactorul şef pentru Politică externă al prestigiosului ziar „Frankfurter Allgemeine Zeitung”, discuţia – pe care o publicăm azi, în traducerea Katharinei Kilzer – oferă o privire filosofică asupra trecutului, asupra necesităţii şi posibilităţii cunoaşterii critice a istoriei în evoluţia unei societăţi democratice. Multe din previziunile – mai degrabă sceptice decât optimiste – s-au îndeplinit de-a lungul celor 13 ani, ceea ce ne permite să putem recunoaşte, încă din 1999, în acest „profesor de democraţie” (cum l-a numit Angela Merkel) pe precursorul celui ce astăzi accede la funcţia de reprezentant suprem al ţării sale.
aceasta dezbatere a apărut în numărul 614 din 2 martie 2012 al revistei Observator Cultural
Werner Adam: Ne-am întâlnit în această seară pentru a dezbate o temă care pentru multe din ţările Europei de Est nu e uşor de dezbătut. Pentru că nu e uşor să-ţi asumi şi să-ţi prelucrezi trecutul într-o ţară în care prezentul însuşi pune probleme dificile şi, la zece ani de la înlăturarea comunismului, oamenii trebuie să lupte încă pentru pâinea de toate zilele. Noi, germanii, am trecut prin această situaţie dramatică la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, când şi problemele supravieţuirii, şi cele ţinând de analizarea regimului naţional-socialist erau la fel de stringente. Situaţia s-a repetat după unirea celor două părţi ale Germaniei, când situaţia fostei RDG era gravă, iar nevoia de a discuta fostul sistem şi acţiunile STASI a aparţinut pur şi simplu populaţiei. La începutul lui decembrie 1999 s-au împlinit zece ani de când poporul din Germania de Est a ocupat centralele STASI din oraşe. Astfel au fost salvate şi păstrate documentele represiunii şi astfel a devenit dl. dr. Joachim Gauck „stăpân peste 200 km de acte secrete”, cum scria F.A.Z. în 31 decembrie 1991. După ce legea pentru deconspirarea documentelor STASI a intrat în funcţiune, dl. Gauck a devenit oficial „Împuternicitul federal pentru studierea documentelor STASI”, dar neoficial instituţia este numită de toată lumea „Institutul Gauck”. Principiile de funcţionare ale acestui institut au inspirat şi „Legea accesului la propriul dosar şi a deconspirării Securităţii ca poliţie politică” din România. Această lege urmează să fie supusă votului final în Parlamentul de la Bucureşti în următoarele zile. Prin funcţionarea ei, optimiştii speră o ameliorare a clasei şi vieţii politice, în timp ce scepticii consideră că amendamentele aduse în Parlament proiectului propus de senatorul Ticu Dumitrescu vor împiedica deconspirarea şi clarificarea trecutului comunist. Mă bucur că în această seară avem printre noi o oponentă a acelui trecut şi în acelaşi timp o persoană implicată azi în ceea ce noi numim prelucrarea acelui trecut: Ana Blandiana, scriitoare, dar şi politician. Ea a căutat nu numai în timpul lui Ceauşescu să dezvăluie minciunile sistemului şi să rostească adevărul despre acesta, dar şi mai târziu s-a situat în fruntea contestării puterii instaurate după `89 şi uneori a luat distanţă chiar faţă de actuala conducere. Necesitatea analizării trecutului a dus-o la Sighet, în nordul Transilvaniei, unde a realizat într-o fostă închisoare un Memorial al Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. Aş vrea s-o rog pe Ana Blandiana să povestească despre proiectul Sighet şi să ne descrie, din punctul ei de vedere, recenta lege a dosarelor româneşti.
O soluţie de ameliorare a clasei politice
Ana Blandiana: Înainte de toate, aş vrea să mulţumesc atât dlui dr. Joachim Gauck, cât şi dlui Werner Adam pentru felul în care, rupându-şi timpul pentru a discuta despre România şi Memorialul Sighet, înţeleg să ne ajute să facem câţiva paşi în înţelegerea noastră de către ceilalţi şi chiar de către noi înşine. Pe de altă parte, ca să mă simt bine şi în largul meu în această discuţie, aş vrea să fac de la început o corectură: nu sunt, n-am fost şi sper să nu devin niciodată politician. Am refuzat mereu să candidez sau să ocup funcţii publice, pentru că mi s-a părut mai important ca oameni ca mine să rămână în afara structurilor de putere şi să vorbească în numele societăţii civile. Pentru că democraţia a fost inventată de grecii antici, dar ceea ce au adăugat secolele de după, şi mai ales secolul nostru, a fost controlul societăţii civile asupra clasei politice. Şi de nimic nu este mai mare nevoie decât de acest control într-o ţară ca România, în care clasa politică a fost încropită din cioburile fostei nomenclaturi, amestecate cu foştii deţinuţi politici, supravieţuitori ai regimului interbelic, deci un amestec foarte contradictoriu. Aş vrea să răspund întrebării precizând încă ceva. Legăturile cu pastorul Gauck datează din 1992, când Alianţa Civică, organizaţia pe care o conduc, l-a invitat în România ca să prezinte modelul german pentru prelucrarea trecutului. Pentru că, încă de atunci, nimic nu era mai important pentru noi decât să găsim o soluţie de ameliorare a clasei politice şi o metodă de selectare pentru prelucrarea dosarelor. Modelul german, Comisia şi Institutul Gauck au fost pentru noi – şi sunt în continuare – un model, iar în legea accesului la dosare vedem o posibilitate de ameliorare a clasei politice. Pe de altă parte, una din marile probleme era aceea de a face ceva pentru schimbarea mentalităţilor de tip comunist ale unei populaţii care a fost educată în felul acesta. Căreia i s-a spălat creierul şi care, în mod explicabil, înţelege mai greu propriul trecut. Memorialul este unul din mijloacele de cunoaştere a românilor de către ei înşişi, de înţelegere a trecutului şi mai ales a viitorului. În mod special, vreau să subliniez că Memorialul Sighet şi tot ce se întâmplă acolo nu este, din punctul nostru de vedere, un drum spre trecut, ci unul spre viitor. Este o instituţie extrem de vie prin care – înţelegând ceea ce ni s-a întâmplat, de ce am trăit ceea ce am trăit – putem să înţelegem cum putem proceda pentru a nu mai trăi niciodată asemenea lucruri. Proiectul (vă fac un foarte scurt istoric) a pornit în 1992, iar din 1993 a fost luat sub egida Consiliului Europei. El consta din transformarea unei foste închisori staliniste, închisoarea de la Sighet, într-un Memorial. Un Memorial care, pe de o parte, conţine un Muzeu al gulagului românesc, iar pe de altă parte, funcţionează ca un Centru internaţional de studii asupra comunismului. Muzeul a fost inaugurat în 1997 şi funcţionează cu o priză public la care nu ne-am aşteptat – în jur de 200-300 de vizitatori pe zi, care sunt români, dar şi străini din Vest şi din Est.
Centrul internaţional de studii are mai multe departamente: un departament de publicaţii, unde sunt editate cărţile scoase de noi, structurate în mai multe colecţii şi aplicate asupra celor 50 de ani de comunism pe care i-am trăit. Romulus Rusan este editorul acestor cărţi. Un alt departament pe care l-am iniţiat tot cu Romulus Rusan , fiind de pionierat în România, este acela de istorie orală. Istoria orală este o modalitate pe care n-am inventat-o noi, dar care a devenit extrem de utilă în condiţiile din România, unde legea accesului la arhive este extrem de restrictivă, blocând documentele pe perioade variind între 30 şi 100 de ani. De altfel, documentele însele sunt extrem de discutabile, pentru că unele au fost falsificate încă de la început, altele au fost distruse intenţionat, iar cele mai multe sunt interzise. În aceste condiţii, memoria oamenilor care au trăit evenimentele devine foarte importantă. Avem ceva mai mult de 3000 de ore de asemenea conserve de memorie despre experienţa unor oameni care au stat în închisori, care au fost deportaţi. Tot în cadrul Centrului internaţional de studii se organizează la Sighet simpozioane şi suntem bucuroşi că Institutul Gauck a fost în permanenţă prezent, prin delegaţii, la aceste dezbateri. Sunt întâlniri la care participă sute de persoane, istorici din estul, vestul Europei şi din SUA. Ele au o caracteristică originală: pun faţă în faţă pe istorici şi pe cei care au trăit evenimentele. Deci pe foştii deţinuţi politici şi pe specialiştii în istorie răsăriteană, care îşi întâlnesc acolo materia primă. Ultimul lucru la care vreau să mă refer – şi care face parte din acţiunile noastre – este Şcoala de Vară, care funcţionează doar de doi ani, ca o pepinieră pentru tinerii cu interes în istorie. În felul acesta sperăm să pregătim o generaţie de specialişti în istoria contemporană. Pentru că una din problemele noastre este că există prea puţini specialişti în această perioadă. În timpul lui Ceauşescu, cei care studiau istoria aveau grijă, în general, să se specializeze în istoria antică sau în istoria evului mediu, numai să nu se ocupe de prezentul istoric, ca să nu fie obligaţi să spună minciuni. Cine se specializa în epoca contemporană trebuia automat să devină un adulator al lui Ceauşescu. În ultimul an, am selectat tinerii pe baza unui concurs: „Ce ştiu eu despre anii comunismului?” – ani în care ei fie nu au trăit, fie aveau vârste foarte mici. Răspunsurile lor au format o carte absolut fascinantă, care se numeşte „Exerciţii de memorie” şi este un sondaj genuin asupra psihologiei, înţelegerii trecutului şi speranţei pentru viitor a tinerei generaţii.
Werner Adam: Vă mulţumesc şi sunt convins că mulţi din sală or să aibă întrebări la acest subiect. Nu-mi amintesc de o altă ţară din Europa de Est sau din fosta Uniune Sovietică unde să funcţioneze ceva asemănător Memorialului.
Ana Blandiana: Este adevărat. Am citit de curând un interviu al lui Stéphane Courtois, autor principal al „Cărţii negre a comunismului”, celebra lucrare care a apărut la Paris acum doi ani, editată de noi, în România, împreună cu o importantă editură. El a fost în vara trecută la Sighet şi vorbea de unicitatea acestei experienţe.
Dreptul la informaţie cuprinde şi cunoaşterea propriului trecut
Werner Adam: Acum aş vrea să-l rog pe dl. Gauck, „stăpânul a 200 km de acte!”. (Dr. Joachim Gauck corectează: numai 180 km!). Dumneavoastră aţi fost pastor la Rostock până în 1989 şi aţi fost chiar un obiectiv urmărit de către STASI. Colegul meu de la redacţia noastră din Berlin, Winters, v-a descris atunci ca fiind încăpăţânat şi tenace; el spunea că armonia înseamnă totul pentru dvs., dar că totuşi nu sunteţi liber de emoţii. Ce înseamnă, de fapt, pentru Dvs, a fi Împuternicitul Federal pentru Studiere Documentelor STASI şi ce v-a impresionat cel mai mult ca şef al unui astfel de institut?
Dr. Joachim Gauck: În Germania, de fapt, trebuie să-ţi fie ruşine, în discursul politic, când arăţi sentimente, asta este riscant. Discursul american în politică este plin de sentimente şi chiar în ţările Europei nordice legăturile între sentimente şi politică nu sunt rare. Eu trebuie să am totuşi sentimente în prelucrarea actelor, pentru că este vorba de destine omeneşti şi trebuie să contrazic legendele produse de conducătorii dictatoriali ai acelui sistem. Sunt criticat ca fiind prea birocratic, dar trebuie să respect legea şi sunt corect când îi pun pe oamenii mei să scrie certificările, atestările. Un punct care ne favorizează, pe germani, faţă de celelalte societăţi est-europene, este că noi, cei din Germania de Est, am găsit o societate civilă în plină funcţionare, care ne-a adoptat şi ne-a arătat cum se lucrează în democraţie. O societate civilă se leagă mai întâi de respectarea legilor şi normelor unui stat, de o administraţie şi o jurisdicţie. Aceste elemente ale unei culturi politice sunt importante pentru o democraţie, iar noi, cei din Est, nu le-am cunoscut. În socialism a existat o opoziţie firavă, insule opoziţionale, dar acestea nu au fost propriu-zis societăţi civile. O societate civilă nu există în comunism niciunde. Dar la dezbaterea în Bundestag pentru deschiderea actelor, în 1991, un drept a stat în mijlocul tuturor discuţiilor: dreptul internaţional la autodeterminare (Selbstbestimmung). Nici cetăţenii germani nu-l cunoşteau. Numai America de Nord avea o lege pentru această autodeterminare: „the freedom of information act” pentru fiecare cetăţean. În Germania, Bundesverfassungsgericht (jurisdicţia federală) ne dă dreptul să ştim unde sunt înregistrate datele noastre personale şi avem dreptul de a decide dacă vrem să dăm aceste informaţii unei instituţii sau nu. Trebuie să ne cunoaştem nu numai obligaţiile, ci şi drepturile naţionale. În toate societăţile posttotalitare există o gândire aşa numit „elitistă”: actele Securităţii sunt făcute de stat, deci aparţin statului! Deci actele aparţin statului şi statul are dreptul de a decide ce se întâmplă cu ele, cum se întâmplă în România, din câte am auzit. În Germania aşa ceva era imposibil. Fiecare om are dreptul de a afla ce se întâmplă cu actele lui şi actele nu au fost predate instituţiilor statului, jurisdicţiei federale (Bundesverfassungsgericht), de exemplu, ci au fost strânse într-o instituţie independentă.
Fiecare persecutat trebuie să aibă dreptul de a afla ce informaţii conţin actele lui. Acesta a fost punctul de plecare al Legii Actelor, în Germania. Parlamentarul Häfner din Partidul Bundnis 90/Die Grünen a spus, în dezbaterea din Bundestag, că această lege este o lege pentru popor (cetăţenească-bürgernahe Gesetzgebung). Şi aceasta, după experienţa poporului german de după război, când generaţia războiului nu vorbea despre trecut, perioada hitleristă fiind traumatizantă. Deşi Karl Jaspers cerea în cartea lui „Die Schuldfrage” („Întrebarea vinovăţiei”) – care are şi acum o mare actualitate – ca poporul german să-şi prelucreze trecutul, poporul german, trecut prin experienţele din anii războiului, prefera tăcerea. Aşa s-a născut furia generaţiei de la `68. Ea a anunţat că se opune generaţiei anterioare, pentru lipsa ei de morală. Situaţia din Germania, în anul 1968, nu era atât de grea încât să intre ţara în revoluţie, dar furia generaţiei `68 (că vina şi răspunderea poporului faţă de trecut nu au fost prelucrate) era atât de mare, încât s-a ajuns până la acţiuni teroriste care i-au despărţit pe cetăţenii germani: pe cei care s-au „aranjat” în era lui Adenauer, de aceia din generaţia de după, care nu acceptau soluţiile lor. Acest experiment a fost scump plătit de Germania. Şi după 1990, noi, cei din fosta RDG, am ştiut că este exclus să repetăm greşeala generaţiei lui Adenauer. Trecutul trebuie dezvăluit. Dacă comparaţi cu situaţia poloneză, unde s-a declarat că vor termina cu trecutul, cu un hruba cresta (linie mare sub trecut, grosser Schlusstrich), asta nu se putea face în Germania din 1990. Polonezii au formulat această soluţie cu o naivitate care a provocat controverse şi mai mari.
Neînţelegerea trecutului te împiedică să intri în lumea nouă
Noi, în Germania, am putut compara zvonurile cu realitatea din actele securităţii STASI, dar în Polonia nu s-a putut. Aşa că pericolul unei „revoluţii” a generaţiei de acolo este acum destul de mare. Săptămâna viitoare mă voi afla la Varşovia pentru o discuţie pe această temă, cum am fost şi în Bucureşti, invitat de Alianţa Civică, în anii 1992 şi 1997. Dacă noi, cei din Germania, venim în fostele ţări comuniste din Europa pentru a da sfaturi privind prelucrarea trecutului, nu venim ca nişte atotştiutori, ci venim cu experienţa unică din ţara noastră: a) Cu experienţa de după cel de-al doilea război mondial şi b) Cu istoria noastră de dezvăluire a actelor, după unificarea Germaniei. Numai cu legi şi norme am reuşit în institutul nostru să prelucrăm trecutul comunist. Dar, referindu-mă la proiectul Sighet, aş vrea în acest context să mai remarc că putem introduce legi pentru dezvăluirea trecutului, că putem organiza memoriale, dar este destul de greu să convingem prea mulţi oameni să se confrunte într-o închisoare cu istoria lor. Această recunoaştere vine de la sine. Pentru popoarele care trăiesc în condiţii economice grele, sunt foarte sceptic în ceea ce priveşte prelucrarea şi dezvăluirea trecutului. Din cauza problemelor economice, nici guvernul nu mai este interesat de asta; de obicei doar intelectualii, grupurile de artişti şi victimele sistemelor dictatoriale sunt interesaţi în a-şi dezvălui trecutul naţional, dar opinia publică încă nu acceptă, de regulă, dezbaterea substanţială a trecutului. Aceasta este problema cea mai grea. Dacă această dezvăluire nu funcţionează în opinia publică, cum cerea Jaspers încă după război, ea va deveni o colecţie de fapte, până atunci ascunse, o reîntâlnire cu o viaţă trăită demult şi care produce încă dureri. Este ca într-o terapie individuală, ca într-o psihoterapie.
Oamenii fac psihoterapie numai când dobândesc o forţă a suferinţei, când nu îşi mai pot exersa lucrul, când nu mai există altă cale decât conştiinţa suferinţei lor. Într-o societate care a fost traumatizată – precum cea românească, mai mult decât a noastră, cea din fosta RDG, care a fost nevoită să trăiască într-o mentalitate de sclavi moderni – ar trebui acum să se afirme social nu numai cei vinovaţi, ci şi cei persecutaţi, cei care au o suferinţă cu care vor trăi de acum toată viaţa. Avem experienţa cu populaţia din Germania de Est: cât de greu este să convieţuieşti cu această realitate, că o viaţă întreagă ai fost o victimă sau chiar un făptuitor, şi cât de mulţi refuză totuşi să-şi deschidă ochii şi sufletul. Aceasta este principala cauză pentru care activitatea oamenilor care înţeleg prelucrarea trecutului nu numai ca pe un proces intelectual, ci ca pe unul emoţional, va fi foarte dificilă. Ana Blandiana şi prietenii ei din România or să aibă greutăţi, căci majoritatea românilor vor mai degrabă o viaţă uşoară, ca în Vest, şi vor să se amuze. Ei nu înţeleg – şi asta mi se pare normal după patru decenii de dictatură comunistă – că trecutul lor nelămurit încă o să-i împiedice să reuşească în lumea nouă. Dar dezvăluirea trecutului este foarte greu de organizat. Asta se vede şi în Parlamentele care nu reuşesc să promoveze deconspirarea trecutului unei societăţi. Sunt nenumărate exemple unde există o rezistenţă mare împotriva adevărului, iar numărul celor care fac parte din grupuri politice şi parlamentare opuse instaurării unei legi pentru dezvăluirea adevărului este de asemenea mare. Singura cale pentru a reuşi, după părerea mea, este ca foştii opresori să accepte un rol principal în dezvăluirea politică. Nu ştiu dacă Ana Blandiana este atât de sceptică ca mine, sper să fie mai optimistă, dar eu sunt foarte sceptic, pentru România, căci noi cunoaştem un popor care a avut nevoie de un drum foarte lung ca să-şi accepte propriul trecut: acesta este poporul nostru german, care – deşi avea avantajul copiilor săi în 1968, cei care şi-au luat părinţii de mână şi i-au confruntat cu trecutul lor istoric -, şi-au recunoscut istoria târziu şi cu distanţa necesară.
Werner Adam: Cum privilegiul moderatorului este de a pune primul întrebările, vreau să vă întreb următoarele, domnule Gauck: Întâi vreau să remarc că vecinii noştri din Estul Europei sunt într-o situaţie grea, pentru că acolo nu există o adevărată societate civilă. Cred că lipsa asta explică dorinţa României de a intra cât mai repede în instituţiile europene, de a deveni membră NATO. Cred că nu este numai o cauză economică şi militară, ci mai ales dorinţa de a face parte din marea familie europeană. Şi dorinţa asta trebuie susţinută de politicienii din Europa de Vest. Dvs. aţi vorbit de ţări care pledează pentru a trage o linie sub trecutul comunist şi care spun „acum începem de la început”. Dar nu cumva pot exista şi alte opţiuni? Cum aţi menţionat cândva, Comisia pentru Adevăr din Africa de Sud a fost şi ea un experiment: nereuşind sută la sută dezvăluirea adevărului, a contribuit totuşi ca să nu fie vărsat prea mult sânge. Am putea să ne imaginăm o astfel de comisie şi în alte ţări, unde societatea civilă nu şi-a găsit încă rădăcinile?
Diversele metode de recâştigare a adevărului
Joachim Gauck: Bineînţeles că metoda Africii de Sud este mai mult decât nimic, chiar mult mai mult, are şi un avantaj însă faţă de cea germană, acela că a atras atenţia naţională asupra acestui proces de amendare legală şi politică a vinii, a creat un podium naţional de discuţie asupra problemei, pentru toţi cei afectaţi de ea. Acesta este un aspect pozitiv. Dar există şi unul negativ, care va preocupa societatea africană încă mult timp: nu există o instanţă sau o comisie care să poată sili pe cineva să spună adevărul, nici pe făptaşii de atunci şi nici chiar pe o figură simbolică a anti-apartheid-ului, Winnie Mandela, cea care a minţit ea însăşi în faţa episcopului Desmond Tutu. La ce se va ajunge atunci? Deoarece majoritatea mărturisirilor, acolo, nu au fost adevărate, înseamnă că vor urma procese. Amnistie se poate acorda numai adevărului şi nu cum îşi imaginează jurnalista germană Marion Gräfin Donhoff (redactor-şef-editoare la săptămânalul “Die Zeit”, n.n. K.K.), că toţi se vor comporta bine, îşi vor da mâna şi se vor înţelege. Când urmărim cabaretele din Capetown şi Johannesburg, vedem că toţi îşi bat joc de înscenările Comisiei pentru Adevăr. Dacă vizităm o familie de victime, cum am făcut-o eu, simţim nemulţumirea adâncă a celor sacrificaţi de sistem. Este o întrebare de bază dacă o societate poate proceda cu victimele unei dictaturi astfel încât să nu le acorde dreptate nici după eliberare. Unele societăţi n-au de ales. În Africa de Sud s-ar fi petrecut probabil o revoluţie. Sau în ţările Americii de Sud: dictatorii, conducătorii, ducii sau cum se mai numesc, n-au predat niciodată puterea fără să-şi fi pregătit şi ieşirea. La un moment dat zic că nu mai pot, că America nu-i mai vrea, deci ne trebuie o amnistie şi să terminăm cu trecutul!
Ca să se evite un război civil, se întemeiază comisii de adevăr, ca în Guatemala sau El Salvador, cu rezultate insuficiente. Marele avantaj al legii germane este că demnitatea oprimaţilor, drepturile omului şi ale naţiunii, reabilitarea acestora au fost puse mai presus decât drepturile oprimatorilor. Această hotărâre a fost luată de parlamentarii germani şi era absolut legitimă, pentru că în Germania nu exista pericolul unui război civil. L-am vizitat pe episcopul Desmond Tutu şi mi-a spus: „We would have a burning land” cu soluţia voastră. Deci, în Africa de Sud exista pericolul unui război civil. Cred că şi eu aş fi pledat pentru o astfel de rezolvare a problemei, printr-o comisie. Şi Desmond Tutu, dacă era cetăţean german, ar fi pledat, cred, pentru soluţia noastră, a dezvăluirii trecutului. Dar aş vrea să revin la ideea domnului Adam, pentru a face legătura cu celelalte ţări europene şi cu dorinţa lor de a intra în grupul mare al europenilor, al ţărilor din Vest. Ar fi de mare folos, atunci când integrăm ţările estice în Europa, să urmărim societăţile lor politice, realizările lor, şi nu numai riscurile economice. De exemplu, unele ţări, ca Spania şi Portugalia, n-au fost nici ele într-o situaţie economică prea avantajoasă acum câţiva ani, când au intrat în UE. Şi Germania de Vest avea o economie distrusă după război, dar asta nu i-a împiedicat pe Aliaţi să atragă Germania de Vest într-un vast program de asistenţă şi integrare.
Această integrare a societăţilor din Est ar fi fost de folos şi acum, dar societatea vestică, îndrăgostită de sine şi de cuceririle ei, nu este prea inventivă pe moment şi nu arată multă înţelegere şi solidaritate faţă de societatea Europei de Est, care este abia la începutul construirii unei societăţi civile. Mă bucur, de fapt, că aţi pus această întrebare, prea puţin pusă de obicei.
Werner Adam: Dragă Ana Blandiana, mi-aţi corectat prezentarea dumneavoastră precizând că nu sunteţi politician, ci mai mult scriitoare şi luptătoare. Dar aş vrea să vă pun o întrebare indiscretă. Şi în Vest cunoaştem acest fenomen, foarte răspândit astăzi, pe care îl numim „Politikverdrossenheit” (nemulţumire politică). Nu cumva credeţi, totuşi, că aţi avea ca politician mai multă infuenţă asupra viitorului ţării? Sau poate că nu aveţi încredere în politicieni? Poate că într-o ţară cu probleme atât de complicate ca România (poate cele mai complicate din fostul lagăr comunist) trebuie căutată formula cea mai bună pentru obligarea clasei politice de a acţiona în limpezime şi transparenţă.
Ana Blandiana: Vă rog să-mi permiteţi să amân puţin întrebarea dumneavoastră pentru a comenta sumar răspunsul domnului Gauck, atât în privinţa comisiilor pentru adevăr şi a utilităţii lor în Africa, America de Sud şi în Europa de Est, cât şi în privinţa experienţei descoperirii dosarelor, despre care a vorbit atât de impresionant, ca despre un proces iniţiatic spre adevăr. Nu ştiu dacă acele comisii pentru adevăr au împiedicat un război civil în Africa de Sud, dar am fost acolo şi am fost şocată de lipsa de rezultat şi chiar (mi s-a părut mie) de falimentul acestei iniţiative. În orice caz, pentru România, un asemenea demers este evident că s-ar fi transformat într-o batjocură, într-o băşcălie naţională. Ideea că un securist ar fi putut să vină într-o sală publică şi să spună : „Eu am greşit” este inimaginabilă. Nu cred că prelucrarea trecutului trebuie să devină o chestiune de subiectivitate a unuia sau altuia, ci trebuie să fie o chestiune de cunoaştere de natură aproape ştiinţifică. În acest sens, sunt absolut convinsă că soluţia este soluţia Gauck, cu toate enormele probleme pe care le pune pentru România, mai mult decât pentru Germania.
Un proces profilactic de asanare morală
Înainte de a răspunde la întrebarea dlui Adam, aş vrea să vă mai spun câte ceva despre rezultatele pe care le-a dat în România iniţiativa senatorului Ticu Dumitrescu, care a avut ca model legea Gauck. Dl Gauck îl cunoaşte. Este vorba de preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, care în 1993 a iniţiat o lege căreia i-au trebuit şase ani până să fie votată. Este un simptom esenţial pentru societatea românească şi pentru felul în care ea va evolua. Legea conţine două aspecte importante – în mod diferit şi pe planuri diferite. Este vorba despre accesul la propriul dosar, despre faptul că poţi să-ţi vezi, dacă soliciţi, propriul dosar, chestiune de o mare importanţă psihologică şi filosofică, şi pe de altă parte este vorba de aspectul virtual politic, pentru că prin această lege toţi cei care candidează pentru o funcţie publică, ar trebui să devină transparenţi. Deci, din moment ce te afli pe o listă electorală sau ţi se anunţă candidatura pentru un post public, dosarul tău va deveni transparent. Vă daţi seama că asta înseamnă automat un proces de asanare politică, cel puţin profilactic. Pentru că cei care se ştiu că au colaborat cu fosta Securitate se presupune în mod logic că nu vor mai avea curajul să candideze. În paranteză aş vrea să spun ceva ce sper să rămână o glumă. Vreau să spun că mai există o posibilitate: ca să se descopere că atât de mulţi din clasa politică au colaborat, încât să nu mai fie ruşinoasă o asemenea colaborare. Dar închid paranteza (şi sper încă o dată să rămână o glumă) şi vă atrag atenţia asupra duratei discutării acestei legi (şase ani), din momentul când ea a fost iniţiată ca o moţiune. Dacă mă întrebaţi de ce, o să vă răspund: din simplul motiv că nici unul dintre partide n-a avut curajul s-o susţină, fiind conştient că el însuşi are în rândurile sale oameni care ar cădea sub incidenţa legii. Aşa se face, pe de o parte, că proiectul Ticu Dumitrescu a avut peste 200 de amendamente, iar legea care a ieşit se deosebeşte în câteva puncte esenţiale de proiectul de la care a plecat. Un amendament principal este acela că lucrătorii serviciilor secrete – excepţie, vârfurile – nu intră specialmente sub incidenţa ei. Exact categoria care ar trebui să fie cea mai supusă cererii este lăsată prin lege în afara rigorilor legii. Un alt punct extrem de delicat este că dosarele nu trec, ca în Germania, sub jurisdicţia noului Consiliu (corespondentul Oficiului Gauck), ci pentru moment rămân acolo unde se află, la serviciile de informaţii, la armată, etc. Comisia are doar acces la ele şi, numai în timp, pe măsura posibilităţilor, dar fără să se precizeze nici un termen, ele vor trece de comisie. În al treilea rând, Colegiul de 11 persoane este votat de Parlament pe baza propunerilor făcute de către partide, pe principiul algoritmic. E adevărat că a fost introdusă prevederea ca membrii Colegiului să nu fie membri de partid şi să nu fi fost nici ai partidului comunist de dinainte, dar, din păcate, această dependenţă de algoritmul politic nu exclude pericolul manipulării politice a dosarelor. O altă chestiune: în România vor avea loc curând alegeri, şi dacă legea ar ajunge să funcţioneze înaintea lor, ar fi totuşi, chiar aşa degradată cum e, un pas înainte.
Werner Adam: Vreau să remarc că ceea ce aţi menţionat, ca un banc, în paranteză, mai înainte, senatorul Dumitrescu a spus, a concretizat cândva în cifre: din cei 400.000 de securişti care au existat în 1989, peste 12.000 au astăzi funcţii politice.
Joachim Gauck: Eu vreau să spun că în România nu se poate asigura calea Germaniei, dar actele trebuie să rămână într-o birocraţie europeană şi soluţia pentru deconspirarea actelor trebuie să fie optimală; Comisia trebuie ea insăşi vegheată de societatea civilă, iar oameni ca Ana Blandiana ar trebui să-şi asume această funcţie de veghe. Şi, deoarece în societatea germană funcţii independente ca a mea au mai existat (de exemplu funcţia comisiei pentru ocrotirea dreptului fiecărui cetăţean – Datenschutz), în timp ce în societatea românească nu există, pledez pentru optimizarea, acolo, a legii concepute. Să vedem după un an dacă legea funcţionează. Eu sunt sigur că dacă aş fi român aş suferi mai mult, pentru că acolo problemele sunt mari şi complicate.
Ana Blandiana: Iar acum aş vrea să răspund întrebării domnului Adam: principalul motiv pentru care n-am vrut să devin om politic este conştiinţa mea că Dumnezeu m-a făcut să scriu cărţi, nu să fac politică. În copilărie, tatăl meu, care era preot şi pasionat cititor al unui important poet care devenise prim-ministru între cele două războaie mondiale, obişnuia să-i citeze versurile, le ştia pe de rost. Şi de multe ori, citind, ofta şi spunea: „Ce păcat că acest mare poet a decăzut până la a deveni prim-ministru!”. Recunosc că am crescut în această idee, pe care o simt şi acum ca adevărată, dar dincolo de asta există absoluta mea siguranţă că nu aş putea face mai mult ca om politic propriu-zis decât acum. Şi asta dintr-un motiv obiectiv: oamenii politici depind de electorat şi îşi adaptează pe parcurs ideile electoratului, dar într-o ţară ca a noastră ideea nu este să urmezi majoritatea electoratului, adesea cu creierul spălat şi ieşit dintr-o propagandă, dintr-o şcoală în care 50 de ani nu s-au predat decât minciuni. Problema este cum să creezi conştiinţa acestui electorat, cum să-l schimbi. Necandidând, neprimind niciodată salariu pentru ceea ce am făcut în aceşti ani, principiile şi ideile mele au rămas intacte. Şi nedepinzând de electorat, pot să mă încăpăţânez în permanenţă să spun ceea ce cred că e bine să spun. În orice caz, în acest fel se creează o reală presiune asupra oamenilor politici, care depind de un electorat care nu înţelege de fapt esenţialul lucrurilor. Care, uneori, uită sau nu poate înţelege nici măcar ceea ce a trăit el însuşi, pentru că, iată, în România se manifestează acum cu portretele lui Ceauşescu şi se spune că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu. Le era mai uşor pentru că Ceauşescu era singurul care avea voie să gândească, să ia hotărâri, deci singurul care răspundea de tot răul. Nimeni nu era vinovat pentru ceea ce trăia. În timp ce astăzi dăm examen în fiecare clipă, şi de rezultatul acestui examen depinde cum vom trăi în continuare. Am trăit zeci de ani visând la libertatea din Apus, fără să înţelegem că a fi liber este mult mai complicat decât a nu fi liber.
din Arhiva Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului – Memorial Sighet
