Ajuns aproape de nonagenat, cu un palmares ce constituie deja o remarcabilă operă de istoric şi memorialist, Cicerone Ioniţoiu (în acte are încă două prenume: Aristotel şi Traian) e una din figurile cele mai notabile din istoria postbelică a României.
Născut la 8 mai 1924 în oraşul Craiova, a studiat literele în capitală şi s-a înregimentat politic (PNŢ) de timpuriu, luând parte la acţiunile patriotice contra Dictatului de la Viena, apoi contra ocupaţiei sovietice şi a procesului de comunizare a ţării . A plătit pentru aceasta cu asupra de măsură, urmărit şi terorizat de „poliţia secretă”, încă din anii războiului, supus apoi la peste un deceniu de recluziune silnică, fiind unul dintre marii militanţi pe linie democratică din perioada postbelică. Și-a descris el însuşi avatarurile, minuţios şi sensibil, în numeroase lucrări legate de sistemul în cauză, însă mai cu seamă în două volume de Memorii, unul „din ţara sârmelor ghimpate” şi altul „din exil”, ambele de o valoare documentară şi ego-istorică inestimabilă . Ele s-au bucurat de atenţia criticii, cu bun temei, fiind socotite repere indispensabile în orice analiză temeinică a perioadei .
Comentând prima parte a cărţii, istoricul Marius Oprea, trecut el însuşi prin experienţa închisorii, în faza crepusculară a regimului, a calificat-o drept Spovedania unui neînvins, pastişând astfel titlul cărţii „învinsului” Panait Istrati din perioada interbelică. Activismul său lucid şi energic a fost apreciat chiar de Iuliu Maniu, preşedintele partidului şi fost premier, căruia avea să-i dedice un preţios volum axat pe dimensiunea omului politic .
Nu se pot rezuma judicios asemenea cărţi, în care cazuistica se vădeşte inepuizabilă, iar capacitatea autorului de a le memora, strânge laolaltă şi descrie cu totul aparte. Finele războiului, cu atâtea răsturnări spectaculoase, pe tărâm naţional, ca şi în ordinea biografiei sale, l-a găsit în situaţia unui tânăr, la douăzeci de ani, deja încadrat politic, din 1943, an în care a şi luat parte la o manifestare studenţească contra Dictatului de la Viena. Investit anume cu misiunea de a organiza tineretul ţărănist din Oltenia, peste doi ani, a fost arestat de Siguranţă, întâia oară la 1 august 1945, între altele pentru difuzarea unei declaraţii făcute de Iuliu Maniu, la 19 iulie acelaşi an, declaraţie ce dezavua linia politică impusă de ocupantul sovietic şi asumată de guvernul Petru Groza.
Pentru tânărul Cicerone Ioniţoiu, licenţiat în litere şi aspirant la o carieră politică în cadrul amintit, eminamente democratic, începea o lungă perioadă în care confruntarea cu noul regim devenise inevitabilă, după cum s-a putut vedea la manifestaţia proregalistă din 8 noiembrie 1945, apoi la alegerile falsificate de comunişti din toamna anului următor, ambele evenimente fiind ocazii în care militantismul său naţional şi democratic s-au reliefat cu putere. Odiseea luptei sale cu organele represive, descrisă minuţios în amintitele Memorii, publicate la Polirom, cu o prefaţă de Marius Oprea, istoric trecut şi el prin arcanele recluziunii silnice şi animator constant al studiilor privind epoca dictaturii comuniste.
Arestat (a câta oară?) la 15 august 1949, pus în libertate în septembrie 1954, s-a opus mereu abuzurilor dinăuntru, ca şi din afara închisorii, lăsând peste tot impresia unui om pentru care adevărul, demnitatea, omenia contează superlativ. La o altă rundă a detenţiei, a avut parte (în Jilava) de presiuni pe linia aşa-zisei reeducări: „Ni se cerea, ca la Piteşti, dar fără bătaie, să ne facem autodemascarea şi să ne demascăm toţi cunoscuţii, promiţându-ne că nimeni nu va avea de suferit. Timp de un an am trăit în această mocirlă” .
Eram eu însumi, atunci, în sinistra închisoare, pe reduit, împreună cu Mihai Ursachi, viitor mare poet, în timp ce un alt coleg, arhitectul Nae Rădulescu, era supus la anchete suplimentare şi ameninţat cu un nou proces. Concomitent, alţi „prizonieri” erau puşi în libertate, fără cunoştinţa celor rămaşi după gratii. Nu mi s-a cerut, cât despre mine, să-mi fac autocritica ori să colaborez cu „organele”. Eliberat la 16 aprilie 1964, printr-un decret de graţiere, eram deja în căutarea unui „loc de muncă”, la Iaşi, fără izbândă, iar Cicerone Ioniţoiu (nu-l cunoscusem acolo, personal) avea să mai rămână în Jilava până la 29 iulie acelaşi an.
Supravegheat continuu, tracasat, umilit, a depus mari eforturi de plecare definitivă, ani de-a lungul, însă n-a reuşit să iasă decât după intervenţia preşedintelui Valéry Giscard d’Estaing şi o „campanie” radiofonică de sprijin la Europa Liberă. Anii de exil constituie o altă etapă a vieţii sale, una deplin coerentă cu faza anterioară, în sensul luptei neistovite cu regimul comunist. Acţiuni de protest deschis, memorii, articole în presă, editarea revistelor Lupta română şi Deşteaptă-te, române! sunt numai câteva din uneltele folosite pentru a submina acel regim. A publicat, totodată, o suită de volume, dezvăluind ororile produse în ţara sa: Morminte fără cruce, Persecuţia Bisericii din România, Rezistenţa armată a românilor împotriva comunismului între anii 1944-1960 etc.
În timpul tranziţiei postcomuniste, Cicerone Ioniţoiu şi-a extins încă mai mult proiectele, cercetând tot felul de arhive, tipărind alte cărţi şi luând parte la manifestările comemorative la adresa celor care au combătut sistemul totalitar. Mi-a fost dat să-l întâlnesc de mai multe ori, în asemenea ocazii (la Alianţa Civică, la Memorial Sighet, la Institutul de Istorie „N. Iorga”), cu un real profit la orice revedere. Prima dată ne-am intersectat însă paşii, scurt dar semnificativ, la Freiburg, în RFG, cu ocazia unui simpozion iniţiat la Biblioteca Română din localitate, condusă atunci de entuziastul cărturar Virgil Mihăilescu, format la şcoala bibliologică a lui Ion Bianu. Ne-am mai întâlnit o dată, cu ani în urmă, la Paris, în cadrul unei dezbateri pe tema istoriei recente şi a moştenirii lăsate de comunism, reuniunea fiind organizată de Biblioteca Română, aşa cum supravieţuise aceasta după abolirea „cortinei de fier”. Nu pot decât regreta faptul că asemenea întâlniri n-au fost mai dese şi mai consistente, date fiind experienţele şi preocupările noastre comune.
Se cuvin amintite, aici, din numeroasele-i lucrări, mai ales Viaţa politică şi procesul lui Iuliu Maniu (1997), Nicole Valéry – o lumină în bezna exilului românesc (1997) etc. Ultima carte, Figuri de legendă (2013) , scoasă sub egida Fundaţiei Academia Civică (redactor Mihaela Udrescu), merită o subliniere specială, dată fiind selecţia memorială a „personajelor”. Remus Radina, de care îl lega recluziunea şi exilul, îi apare ca „unul dintre eroii epocii noastre”. Lui i-a rezervat cea mai amplă şi mai caldă evocare în noul florilegiu al rezistenţei româneşti. La fel de impresionant e portretul lui Aurel State, despre care există destule mărturii consonante, inclusiv de la unii care l-au întâlnit numai în afara închisorii, cum e cazul scriitoarei Ileana Mălăncioiu, consăteanca legendarului militant. Un colonel român, Munteanu, ajuns prizonier la Cercul Polar, îşi îndemna astfel confraţii: „Cel care va supravieţui viitorului neştiut, reîntors acasă, să spună oricum, chiar gângav, ceea ce pământul tace” . Colonelul avea să moară la Aiud, înainte de a fi în stare să mărturisească. Au făcut-o alţii, precum Aurel State (Pe drumul crucii, 1983) sau Aurelian Gulan (Mărturii din Iadul Roşu, de la Vorkuta la Gherla, 1995), ca să notez doar exemple la îndemână, primul evocat afectuos şi în Figuri de legendă. Ion Gavrilă Ogoranu, binecunoscut el însuşi ca memorialist al epocii, se confesează într-un pasaj memorabil, testamentar: „Am pornit pe un asemenea drum având credinţa că aceasta ne era datoria, altfel nu puteam. Orice soartă ne va da Dumnezeu, suntem siguri că din jertfa noastră va ieşi un viitor mai bun pentru neamul românesc” .
Ca cercetător al fenomenului concentraţionar şi ca publicist, în exil, dedicat cauzei româneşti şi democraţiei, Cicerone Ioniţoiu a manifestat aceeaşi tărie de caracter ca şi în lupta politică din patria „socialistă”. Seria de volume scoase sub titlul de Morminte fără cruce, studiile privitoare la rezistenţa armată, la Biserică, la unele figuri proeminente ale vieţii noastre politice alcătuiesc un capitol aparte.
„Adevărul despre drama poporului român”, iată sensul acelor Figuri de legendă evocate în noul volum, deplin consonant cu cele dinainte, scrise într-o viaţă de apărător al cauzei naţionale. Fiecare efigie din cele peste douăzeci e un segment semnificativ din dramatica noastră istorie postbelică, conturând în ansamblu imaginea mişcării de rezistenţă a românilor sub dictatura comunistă. Ultimele secvenţe din volum par a fi şi cele mai cizelate, sub aspect artistic, memorialistul vădindu-se mai atent la formă. Cel care încheie suita de „figuri legendare” (Vasile Paraschiv) relevă încă o pildă de luptă eroică pentru adevăr şi libertate.
Avem de-a face, s-a mai spus, cu un „adevărat cronicar al suferinţei şi demnităţii româneşti”, suferinţă descrisă de-a lungul câtorva decenii. Autorul a ştiut să aleagă din figurile demne de interesul posterităţii, evocând militari, medici, preoţi, ingineri, ţărani etc., ca într-o galerie menită a rezista timpului . Și-a evocat singur, memorialistic, în detaliu sinuozităţile biografiei sau lexicografic, în monumentala serie de autor, Victimele terorii comuniste, acolo unde firida personală a impus un contur de microbiografie.
Un studios preocupat de răstimpul celor nouă decenii, în care Cicerone Ioniţoiu şi-a dus existenţa, ar găsi în ea destulă materie de cercetare şi reflecţie, cu elemente personale, dar şi altele evocând contextul epocii.
Un asemenea studiu s-ar impune acum ca urgenţă, dat fiind că neobositul militant şi cărturar s-a stins între timp, la Paris, spre marele regret al celor care l-au cunoscut .
