Home » Română » Memorial » Diverse » Revista 22: Sub semnul mişcării intelectuale postcomuniste

Revista 22: Sub semnul mişcării intelectuale postcomuniste

posted in: Diverse
For civic, instituţie românească de importanţă europeană, întemeiată de Academia Civică (preşedinte fondator Ana Blandiana) şi sub egida Consiliului Europei, Memorialul Victimelor Comunismului este una dintre cele mai impresionante realizări ale mişcării intelectuale româneşti postdecembriste şi are la începuturi şi ca fundament cel mai competent izvor istoric şi documentar, gândul nealterat de false iluzii ale memoriei intelectuale / culturale colective, memorie structurată dureros şi convulsiv cu fiecare val şi tip de represiune în anii regimului comunist.

Ajuns la „majorat“, cum spun fondatorii ei astăzi, când se fac 18 ani de la întemeiere, Memorialul Victimelor Comunismului a funcţionat şi funcţionează sub semnul mişcării intelectuale româneşti – mişcare tot mai marginalizată, cu intenţie, încă imediat după 1989 – şi şi-a asumat misiunea, funcţia şi rolul de păstrător şi reanimator al memoriei colective structurate în „vremea ciumei“, în anii când mii, zeci de mii de membri ai elitei politice, intelectuale, clericale, sociale româneşti au fost jertfiţi în lagăre şi închisori, în deportări îndelungate; zeci de mii de personalităţi au fost jertfele sacrificate şi zidite – ca în credinţele păgâne – la temelia construcţiei comunismului în România. Şi nu este nimic patetic în această afirmaţie, este definiţia reală a ceea ce s-a petrecut – şi care, din păcate, este uitată în anii acestei tranziţii buimace. Numai privind miile şi miile de portrete ale „locuitorilor“ închisorii de la Sighet, afişate astăzi pe pereţii ei, te îngrozeşti şi înţelegi dimensiunea catastrofei umanitare pogorâte peste România odată cu comunismul. Şi te întrebi de unde s-a adunat atâta ură împotriva fiinţei umane în gândul şi fapta constructorilor comunismului, aici şi aiurea.

Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, căruia i s-a aliat Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, stăruie prin cercetări şi sesiuni internaţionale şi naţionale să nu se şteargă – tendinţă, din păcate, deja manifestă – din memoria colectivă jertfa plătită de România pentru instalarea comunismului în Estul şi Sud-Estul european.

Fără intenţii vindicative, bolnave şi agresive, ci doar sub mottoul – transmis de Ana Blandiana – „Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiţie“, Memorialul şi Centrul internaţional au întemeiat şi realizat de-a lungul celor 18 ani un program de cercetare şi analiză a proceselor şi fenomenelor din perioada comunistă care au avut impact puternic destructiv asupra colectivităţilor umane, asupra mentalităţilor, asupra stării morale a populaţiei, asupra statutului individului, asupra capacităţii sau neputinţei de a rămâne într-o normalitate câştigată în veacuri de evoluţie; au avut impact destructiv asupra culturii, învăţământului, economiei şi contractului social, asupra drepturilor juridice şi naturale ale individului, asupra dreptului proprietăţii şi a conştiinţei responsabilităţii sociale; cercetări şi analize ale acţiunii de asasinare fizică, socială şi morală a sute de mii de oameni, şi asta doar pentru a clădi o societate bolnavă de frică, ură, supunere necondiţionată, societate abulică, în care nimeni nu mai reuşea să distingă minciuna de adevăr. De altminteri, unul dintre participanţii la acţiunile Memorialului spune „Sighetul este o «deschisoare» prin care istoria unei jumătăţi de Europă se eliberează şi îşi face loc spre libertatea adevărului“ (Jardar Seim, 1995).

Fără agresivitate şi intenţii vindicative, Memorialul, prin aceste analize şi cercetări, prin păstrarea vie a memoriei, a deschis procesul de cea mai lungă durată şi de cea mai profundă semnificaţie comunismului, ruinelor sale – socotite în oameni, cultură, economie, mentalităţi din societăţile noastre, ale celor din Est şi Sud-Estul Europei.

E cazul să spunem că Memorialul a reuşit să se integreze într-o mişcare intelectuală europeană şi să-şi atragă participarea a zeci de oameni de ştiinţă, profesori universitari, istorici, scriitori, sociologi, analişti politici polonezi, francezi, germani, moldoveni, bulgari, ruşi, români etc., a reuşit să-şi alieze mişcări intelectuale anticomuniste din Polonia, Bulgaria, Germania, Republica Moldova, Rusia, Franţa…

Memorialul de la Sighet a devenit un spaţiu public european de solidaritate intelectuală în acţiunea de structurare în martor legitim a memoriei rezistenţei anticomuniste a acelei jumătăţi de Europa pomenită de Jardar Seim. O spun sesiunile internaţionale de la Sighet organizate an de an, o spun Şcolile de Vară organizate acolo an de an, o spun zecile de volume de documente tipărite prin grija lui Romulus Rusan şi a colectivului de la Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului şi care cuprind comunicări, cercetări de arhivă, conferinţe, mărturii ale celor supuşi la represalii din toate ţările comuniste, volume de istorie orală, documente din închisorile comuniste germane, româneşti, poloneze, moldovene, ruseşti… din lagărele din URSS, unde au fost duşi basarabeni, polonezi, germani de aici şi de aiurea…

Totdeauna am gândit aşa despre Memorialul de la Sighet, totdeauna l-am simţit ca pe o mişcare intelectuală activă, ca pe un spaţiu de solidaritate intelectuală românească şi europeană anticomunistă, dar gândurile s-au acutizat în zilele din urmă când am participat la Şcoala de Vară de la Sighet. Dedicată, anul acesta, valurilor de deportări din România în URSS şi în Bărăgan, între 1940-´41 şi 1945-´51. S-au comemorat 70 de ani de la deportările a sute de mii de basarabeni şi bucovineni în Siberia, după invazia Basarabiei şi Bucovinei de către Uniunea Sovietică în 1940, s-au comemorat 60 de ani de la deportările din Banat în Bărăgan, 56 de ani de la deportările germanilor din România în lagăre de muncă în Donbas şi în Siberia, tot la cererea imperativă a URSS. Memorialul şi Şcoala de Vară de la Sighet au fost singurele foruri din România care au marcat public aceste acte de cruzime inutilă aplicate sutelor de mii de civili, cetăţeni ai României, cărora li s-au schimbat brutal destinele, trimiţându-i pe majoritatea la moarte: de la bebeluşi în scutece şi până la vârstnici în pragul trecerii în altă lume.

Participarea unui colectiv de profesori universitari, istorici, scriitori, analişti politici, directori ai unor Memoriale din Germania, directori ai unor institute de cercetare a dosarelor poliţiilor politice din România, Republica Moldova, Polonia, Germania, a unor profesori universitari şi scriitori din Franţa, care au conferenţiat vreme de o săptămână, a confirmat din nou Memorialului caracterul de mişcare intelectuală europeană. Şi beneficiarii acestor lecţii de la Şcoala de Vară au fost aproape o sută de elevi şi profesori de istorie din liceele româneşti. Trimişi acolo, ca în fiecare an, cu sprijinul Ministerului Educaţiei şi al Fundaţiei „Konrad Adenauer“.

S-au aflat acolo faţă-n faţă două lumi – lumea închisorilor, a lagărelor, a represiunii comuniste, lumea portretelor de pe pereţii închisorii de la Sighet ale celor asasinaţi acolo şi lumea inocenţei copiilor născuţi după 1989, astăzi la vârsta când pot înţelege şi întreba şi care au ascultat grav şi cu interes toate expunerile, spunâ
nd uluiţi: „dar nouă nimeni nu ne-a vorbit despre aceste lucruri!“ şi bombardându-i cu întrebări pe toţi conferenţiarii.

Dialogul dintre cele două lumi, una a trecutului sacrificat pentru nimic, pentru distrugere, şi cealaltă, a viitorului acestei lumi, care încearcă să înflorească din şi printre ruinele unei lumi pe care încă nu o înţelege, interesul şi promptitudinea cu care adolescenţii au intrat în colocviu cu acest trecut ce părea că le transmite un mesaj special prin profesorii de la catedră, prin fotografiile din lagăre, documentele de arhivă, acest dialog a fost atât de impresionant încât severul şi sobrul Hubertus Knabe, directorul Memorialului Hohenschonhausen din Berlin, a exclamat la sfârşitul celor două ore si jumătate de discurs şi discuţii cu elevii: „vă mulţumesc pentru aceste ore de dialog, pentru răbdarea şi interesul cu care m-aţi ascultat şi am înţeles acum că nu am venit degeaba până aici!“. Acest dialog între două lumi pe care Memorialul şi Şcoala de Vară au reuşit să-l stabilească vădeşte caracterul educativ al mişcării intelectuale şi împlinirea unei misiuni asumate faţă de viitor. De altminteri, Vladimir Bukovski spunea încă din 2002: „Ceea ce este unic la Sighet este Şcoala de Vară. Desigur, se încearcă acest lucru şi în alte părţi… Dar, din acest punct de vedere, Memorialul este unic“.

Acestui dialog pe care l-am urmărit vreme de o săptămână i-am descoperit valoarea de misiune civică de formare a unei culturi politice tinerei generaţii, o cultură politică paralelă şi contrară aceleia a promisunilor, a campaniilor electoarale, a minciunilor justificative, a încercării de legitimare a unor politici păgubitoare, atât în plan social, cât şi, mai ales, în plan mental, politica ascunderii adevărului despre noi înşine. Misiune pe care Memorialul şi-a asumat-o de aproape două decenii, aliindu-şi mişcări intelectuale europene într-un spaţiu public de solidaritate intelectuală care depăşeşete graniţele României. Şi am insistat pe simbolul mişcării intelectuale europene pentru că, într-adevăr, Ana Blandiana şi Romulus Rusan nu ar fi reuşit să ţină viu şi activ acest Memorial şi această mişcare dacă nu li s-ar fi aliat zeci şi zeci de intelectuali români – academicieni, profesori universitari, scriitori, analişti politici: de la Lucia Hossu-Longin la Alexandru Zub şi Şerban Papacostea, de la Smaranda Vultur la Miodrag Milin, de la Viorel Marineasa la Hannelore Baier… şi intelectuali din întreaga lume, de la Vladimir Bukovski la Stéphane Curtois, de la Dennis Deletant la Anneli Ute Gabanyi, de la Thomas Blanton la Helmut Müller Enbergs şi Hubertus Knabe, de la Ion Varta la Bernard Brunetau… prezenţi într-un spaţiu de solidaritate european cu o misiune nobilă.

În toate acele zile de la Sighet, unde s-a vorbit şi s-au prezentat documente despre înfricoşătoarele deportări ale cetăţenilor români în valuri de sute de mii, nu am văzut niciun post de radio, nicio televiziune publică sau particulară (care, de altminteri, sunt prezente la toate nunţile, botezurile şi bătăiile de cartier), nu am văzut niciun pic de interes din partea media pentru memoria şi istoria recentă a acestei societăţi… Noi chiar am devenit atât de abulici? Atât de subcultură?

ELENA SIUPIUR, Institutul de Studii Sud-Est Europene

 

Revista 22: Sub semnul mişcării intelectuale postcomuniste