Autor: GEORGE NEAGOE
Ioana Diaconescu, „Scriitori în arhiva C.N.S.A.S.: intelectuali urmariti informativ, arestati, condamnati, ucisi în detentie (1946-1989)“, Bucuresti, Fundatia Academia Civica, 2012, 426 p.
Cercetarile Ioanei Diaconescu abordeaza cu maxima eficienta materialele pastrate de C.N.S.A.S. Nuantarile, distantarile, circumspectia si aproximarile, combinate cu râvna cautarii, absenta resentimentelor, devotamentul fata de temele alese si chiar prejudecatile afective transforma serialul într-un reper al istoriografiei bazate pe relatiei scriitorilor cu Puterea comunista. Premisa studiilor, unele publicate în „România literara“, altele citite în cadrul emisiunii „Revista literara radio“ (gazduita de Radio România Cultural), consta în relevarea faptului ca, acolo unde cantitatea permite, dosarele de Securitate sunt indispensabile pentru bibliografia intelectualilor. Aceasta dimensiune nu trebuie ocultata, indiferent daca ne raportam la victime, calai sau la ipostaze bivalente. Articolele despre Lucian Blaga, Constant Tonegaru, Vladimir Streinu,
V. Voiculescu, Dinu Pillat, N. Steinhardt, Sandu Tudor, Alexandru Marcu, Mircea Vulcanescu, Ion Petrovici, Petre Pandrea, Ernest Bernea, Nicolae Carandino, Stefan Baciu, Mircea Eliade, E. Cioran, A. E. Baconsky, Marin Preda, Alexandru Ivasiuc si Dan Desliu devin exemplare pentru viitoarele monografii exhaustive. În permanenta, Ioana Diaconescu arata cea mai potrivita cale de acces. Documentele asteapta sa fie gasite, apoi sa fie interpretate corespunzator. Obtinerea unei acreditari de acces la C.N.S.A.S. nu înseamna automat si descoperirea adevarului. În multe situatii, ne confruntam cu Adevarul prescris de ofiterii M.A.I. Este vorba despre limba de lemn din notele informative batute la masina în urma întâlnirilor între un agent si superiorul sau, din rapoartele oficiale de caracterizare a surselor recrutate si a persoanelor puse sub supraveghere sau din scenariile urzite atât pentru încarcerarea „obiectivelor“ dupa criterii politice (subsumate propagandei vehiculate prin ceea ce Eugen Negrici a desemnat ca „mitul patriei primejduite“), cât si pentru deschiderea unor dosare de urmarire informativa.
Ioana Diaconescu dovedeste o cunoastere amanuntita a domeniului. Probitatea lucrarii reiese din evidentierea piedicilor ridicate de confruntarea cu probe care, în aparenta, ar fi adus clarificari. Însa asteptarile oricarui cercetator sau petent nu se confirma din pricina lacunelor. Unele, de ordin general, au fost semnalate si de Gabriel Andreescu. Altele decurg din parcurgerea cazurilor particulare si din durata neprevazuta a unei analize amanuntite: „asteptarea îndelungata a sosirii dosarelor solicitate; lipsa unor documente (dosare incomplete); dezordinea cronologica în care sunt îndosariate documentele (provenite în aceasta stare din Arhiva Serviciului Român de Informatii); scoaterea, de catre arhivele care au detinut dosarele înainte ca acestea sa fie preluate de C.N.S.A.S., a unor documente din dosare, fapt care priveaza de continuitate studiul în integralitatea lui; conditiile precare de lucru ale unui întreg aparat de cercetare, investigatii, relatii cu publicul, arhiva, administratie etc., datorate repartizarii iresponsabile a unor cladiri inadecvate depozitarii documentelor, în care nu pot fi respectate regulile de medicina a muncii; personalul insuficient, depasit, adesea, de multiplele atributii ce-i revin, supus stresului inerent cerintelor ce sporesc de la o zi la alta“ (p. 9). În ciuda afirmatiilor sceptice si descurajante, se deprind si doua concluzii pozitive. Pe de o parte, exceptiile si absentele nu infirma existenta unor reguli. Pe de alta parte, beneficiem de privilegiul citirii unor acte care, în alte conditii, ar fi ajuns publice abia dupa cinci decenii.
Parantezele ghetoului
Dincolo de publicarea unui numar masiv de facsimile si a unei liste de titluri confiscate de Securitate, ambele însumând peste un sfert din volum (p. 302-422), meritul incontestabil al Ioanei Diaconescu este de a lumina, în mare masura, parantezele biografice reprezentate de încarcerari. Pâna în 1989, nicio istorie literara sau dictionar nu primea avizul sa mentioneze informatii referitoare la detentia intelectualilor. Interdictia nu însemna neaparat ascunderea unei realitati tragice (distrugerea unei societati prin uciderea treptata a intelighentiei sau prin racolarea acesteia), ci, înainte de orice, demonstrarea situatiei contrare, anume ca respectiva persoana nu a avut niciodata un conflict cu autoritatile comuniste. Reabilitat sau nu în urma rejudecarii proceselor trucate, orice scriitor era socotit, în mod oficial, un element devotat regimului. Ioana Diaconescu reconfigureaza etapele torturii, concurând cu maestrii genului: N. Steinhardt si Ion Ioanid. Fiecare mandat, fisa si nota umple golurile neacoperite de memoria fostilor condamnati: „De altfel, Dinu Pillat trimite manuscrisul («Asteptând ceasul de apoi») în Franta prin Andrei Scrima. Este nevoit s-o marturiseasca, în ancheta anchetatorului penal de Securitate. Una dintre „metodele“ ce i se aplicau era introducerea victimei într-un sac care era apoi legat la gura, dupa care urmau lovituri cu obiecte contondente pâna când victima îsi pierdea cunostinta si era scoasa din sac. Însângerata si cu dintii zdrobiti…“ (p. 75).
Sigur, unele precizari utile gasim în amplul dictionar alcatuit de Cicerone Ionitoiu („Victimele terorii comuniste: arestati, torturati, ucisi“) si revizuit de Mihaela Andreiovici, Filip Lucian Iorga, Ecaterina Radoi, Domnita Stefanescu si Florin Stefanescu. Diferenta provine din prezentarea dovezilor. Viata în puscarie ramâne totusi restrânsa, ca si cum s-ar vedea printre zabrele, deoarece fondul este specializat: ordine de arestare, de mutare din celula, adeverinte clinice. Dar tocmai scriptele reduse, în care arestatul reprezinta un numar de inventar (lucru stiut deja din „Cel mai iubit dintre pamânteni“), devin fundamentale pentru perspectiva Ioanei Diaconescu. Frigul, inanitia si bataile sunt coordonate binecunoscute. În umbra a ramas colaborarea cadrelor medicale cu ofiterii la distrugerea vietilor, asa cum s-a întâmplat cu Vasile Voiculescu, eliberat din penitenciar doar ca sa moara cu lumânare la capatâi: „Dar sa revenim la modul în care a fost completat formularul certificatului medical despre care vorbeam mai sus. El este suspect, din pricina celor doua grafii diferite, una a medicului închisorii, care completeaza doar rândul de sus al formularului cu un scris îngrijit, si alta, primitiva, cu care este înregistrat diagnosticul care ar fi trebuit scris în formular de catre medic“ (p. 67).
Informatorii, ofiterii si cenzorii
Asemenea procedee, care atesta coalizarea scolitilor cu analfabetii, a salvatorilor prin excelenta cu asasinii simbriasi, ilustreaza ca treptele vinovatiei necesita reconsiderari. Acelasi tratament se cuvine aplicat si agentilor care au refuzat sa execute sarcinile trasate, cu toate ca asupra lor planeaza înca numeroase suspiciuni, fiind folositi în diverse actiuni. Eleganta, atenta si pertinenta se înfatiseaza dezbaterea privitoare la dubla ipostaza, de informator persecutat, a lui Vladimir Streinu „obligat, la 23 mai 1960, la semnarea unui angajament ce era pus îndeobste în fata detinutilor politici ca un act ce le-ar fi garantat eliberarea din închisoare. Acest angajament, prin care Vladimir Streinu ar fi urmat sa informeze Securitatea despre lumea culturala, nu a fost «onorat» nici în timpul detentiei, nici dupa punerea în libertate“ (p. 52). Un singur detaliu i-a scapat cercetatoarei ca sa faca demersul ireprosabil. Nu a publicat/ citat documentul mentionat anterior. Astfel, nu aflam ce nume de cod a primit criticul sau daca a refuzat pseudonimul impus, iscalind hârtia cu numele din certificatul de nastere (Nicolae Iordache) ori cu pseudonimul literar. O lamurire posibila se desprinde din dosarul R 874 (vol. 1, f. 103), unde „Andrei Golfin“ (Stefan Aug. Doinas) primea
si misiunea ca în perioada calatoriei efectuate în Franta la sfârsitul lui aprilie 1968 „sa supravegheze comportamentul numitilor VL. STRAINU (sic!), fost condamnat (informatorul nostru „POPESCU GHEORGHE“) si SERBAN CIOCULESCU“.
Înca un punct forte al cartii rezulta din evidentierea cooperarii între Securitate si institutiile cenzurii, în special dupa desfiintarea Comitetului pentru Presa si Tiparituri (1977) si preluarea atributiilor sale de catre Directia literaturii a Consiliului Culturii si Educatiei Socialiste. Cel putin manuscrisele scriitorilor sibilinici, protestatari în discursuri, recalcitranti în discutiile cu redactorii editurilor treceau si prin lectura ofiterilor M.A.I.: „Motivele represiunii sunt fabricate pentru ca volume aflate sub tipar sunt deja intrate în circuit erau, sub multiple si diferite forme, marginalizate. O lista de carti urmarite si „apreciate“ de Securitate gasim în Anexa 1, D. S. nr. D./ 0072.293 din 13 octombrie 1986, volumul 7, al Dosarului Documentar 120 «Arta-Cultura»“ (p. 279). Iar daca textele contineau aluzii transparente ori apartineau unor „elemente dusmanoase“, atunci deveneau probe în dosarele de urmarire. În acest sens, cele mai spectaculoase convertiri de la statutul de condeieri supusi la cel de adversari ai resurectiei realismului socialist si al psalmilor pentru Nicolae Ceausescu sunt A. E. Baconsky si Dan Desliu, cel din urma aflat, dupa câte se pare, în atentia serviciilor secrete si dupa 1990: „Astfel, în volumul 1 din D.U.I. 6195, între fila 110, antepenultima, ce reprezinta o nota din 25 februarie 1959 (anul începerii urmaririi informative a lui Dan Desliu) si fila 112, este inserat la fila 111 un exemplar din ziarul «Evenimentul zilei» (anul I, luni 7 septembrie 1992), în care este anuntata disparitia lui Dan Desliu în largul marii, în ziua de 4 septembrie 1992, la ora 17,30, în dreptul statiunii Neptun“ (p. 265).
Impresionanta prin documentare, valoroasa prin calitatea interpretarilor (desi uneori se instaleaza senzatia ca Ioana Diaconescu nu a vrut sa sondeze evenimentele pâna la capat), lucrarea se impune ca o cercetare exceptionala. Acuratetea si rabdarea expunerilor fac din „Scriitori în arhiva C.N.S.A.S.“ un îndrumar de neocolit în decodarea adecvata a limbii de lemn întrebuintate de Securitate si a dezumanizarii provocate de totalitarism. Micile scapari (editia Constant Tonegaru, „Steaua Venerii“, nu Venerei, îngrijita de Barbu Cioculescu, a aparut în 1969, nu în 1968) reies abia dupa citirea microscopica. Fara îndoiala, începem sa avem o scoala de istoriografie literara care sa atace altfel decât senzationalist si tabloid tematica dosarelor de Securitate.
http://revistacultura.ro/nou/2012/03/anatomia-demistificarii/
