de Smaranda Vultur
La Sighet, memoria a fost şi este afiliată unui set de principii şi valori pe care a reuşit să le cultive cu obstinaţie, într-o lume care e nepăsătoare faţă de ele sau le dispreţuieşte fără remuşcări.
Spunem, fără să mai interogăm afirmaţia noastră, căMemorialul de la Sighet a devenit „un înalt loc al memoriei victimelor comunismului românesc“. Ne referim atunci mai ales la aspectul colectiv al memoriei, la exerciţiul necesar de a arăta respect şi a-i scoate din uitare pe cei care au suferit sau au fost ucişi pe nedrept. Acest lucru implică ritualuri comemorative, simboluri, dar şi reculegere, solemnitate, puterea de a-ţi aminti împreună cu ceilalţi. Presupune şi o dimensiune etică, justiţiară, afirmată fără echivoc în sala de conferinţe a muzeului, printr-o formulare fericită a Anei Blandiana: „atunci când justiţia refuză să fie o formă de memorie, memoria poate fi o formă de justiţie“. Ea enunţă astfel rolul compensatoriu, dar şi moral pe care exerciţiul memoriei îl poate împlini.
Nu cred că memoria suplineşte în totalitate intervenţia necesară a justiţiei, ca instituţie, dar ea poate revendica statutul unei acţiuni sociale, politice şi pedagogice de lungă durată. Ana Blandiana l-a intuit de la început, atunci când alături de Romulus Rusan a pus bazele a ceea ce avea să devină în 20 de ani un muzeu, un sit memorial, o bază de cercetare, cu alte cuvinte, o formă de a administra exemplar memoria.
Din capul locului, memoria a fost la Sighet mai mult decât un exerciţiu în sine. A fost şi este afiliată unui set de principii şi valori pe care a reuşit să le cultive cu obstinaţie, într-o lume care e nepăsătoare faţă de ele sau le dispreţuieşte fără remuşcări. Numai raportându-se la acestea, dimensiunea individuală a travaliului memorial poate accede la exemplaritatea pe care memoria colectivă tinde să o dea trecutului, atunci când vrea să îl apere de uitare.
Sălile muzeului din fosta închisoare refac tabloul şi cronologia represiunii, dar informaţia de acolo nu este completă decât dacă o privim pe fundalul muncii de cercetare, de editare de cărţi, documente, memorii, imagini, care susţin restituirea şi stimulează eforturile celor care şi-au dedicat aceşti 20 de ani, de când Sighetul există ca un reper al memoriei româneşti, cunoaşterii istoriei pe fundalul căreia el a apărut, mai întâi ca loc de detenţie şi apoi ca loc de memorie. O cunoaştere ce se cere împărtăşită cu alţii. Prin activitatea Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului şi a echipei de cercetători a Muzeului Sighet, există premisele constituirii unei biblioteci virtuale, a unei baze de date cu tot ce s-a publicat în România pe tema memoriei comunismului, de la studii şi documente scrise la istorie orală, de la filme la indici tematici şi de autori şi, de ce nu, la o istorie a memoriei, care a fost pusă în circulaţie prin expoziţii, colocvii, întâlniri. Prin biblioteca Memorialului, prin volumele Şcolii de Vară, prin titlurile lansate de Fundaţia Academia Civică, prin site-uri deja existente (www.memoria.ro sau www.procesulcomunismului.ro), prin bibliografiile şi sursele documentare ce au însoţit elaborarea Raportului final de analiză a dictaturii comuniste, publicat sub coordonarea lui Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile – o sinteză a stadiului cercetării în domeniu până în 2007 -, proiectul de care vorbesc şi care poate părea utopic a început deja să prindă contur.
La ce bun această hartă exhaustivă care ar include şi jurnale, memorii, restituiri iniţiate de membri ai familiei care au supravieţuit?
Pentru că, dincolo de bilanţul cifrelor şi logica împărţirii victimelor pe categorii de „duşmani“, dincolo de statistici sinistre şi liste în care oamenii sunt înşiraţi precum obiectele sau sunt simple numere, am putea accede la recuperarea contextelor, dar şi, mai ales, a istoriei destinelor individuale. Ne-am situa astfel în răspăr cu proiectul de reprimare ce a însoţit instalarea la putere a comunismului în România. El s-a bazat pe minciună, pe violenţă, pe initimidare, umilire, destructurare a valorilor ce dau omului demnitate şi puterea de a supravieţui. În esenţă, proiectul represiunii a fost unul care miza deopotrivă pe anonimizare şi pe ştergerea urmelor. Memorialul de la Sighet e o izbândă în ambele direcţii: le redă fostelor victime demnitatea furată prin tortură, umilinţe sau moarte, le dă ocazia de a depune mărturie şi a se identifica prin ea. Aşa cum suferinţa victimelor este una strict personală şi nu poate fi apropriată sau tezaurizată, ci doar comemorată, amintită, eventual transfigurată artistic, vinovăţia nu poate fi asumată decât în nume propriu. Responsabilităţile încetează să existe atunci când sunt globale sau colective.
Memoria nu are puterea de a face ca răul să nu mai existe şi nici să modeleze întotdeauna acţiuni viitoare. Ea ne face să credem uneori în morala binelui învingător, alteori aceasta pare o simp
lă poveste. Depinde, aşadar, cum ne situăm faţă de ea, ce facem din ea şi ce preţ îi dăm: unul care nu se măsoară prin pierdere şi profit, ci prin puterea amintirii de a ne transforma în fiinţe la fel de reflexive, pe cât de empatice. Vocaţia memoriei e de a ne aduna la un loc în jurul unor valori comune. Sighetul a încercat şi a reuşit să fie un astfel de loc, un centru al lumii, al memoriei.
http://www.revista22.ro/sighetul-pe-harta-memoriei-comunismului-29163.html
