espre „genocid“, „etnocid“ sau „dezastru umanitar“, despre lagăre, deportări, închisori, tortură, execuții colective în lumea comunismului românesc. „Memoria ca formă de justiţie“ sunt cuvinte puse de Ana Blandiana pe frontispiciul Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet.
Memoria colectivităților umane din comunism, blocată jumătate de veac de cenzură, în arhive secrete, de amenințări și frică, de teroarea revărsată asupra lor prin instituțiile statului comunist, își revine după 1989. Arestări în noapte, procese publice, tribunale militare (în vreme de pace), execuții colective și individuale, penitenciare, dar și închisori experimentale de tortură (Pitești), lagăre, deportări, sate noi ridicate în bărăganuri pustii pentru nevinovații din Banat și apoi pentru deținuții cu domiciliu obligatoriu, construcții de canale în care sunt îngropați, pentru a-i înfrânge, deținuții politici sau cei ce refuzau comunismul colhozurilor la sate, o întreagă paletă de orori revărsate asupra unei umanități pașnice… Un iad ascuns după Cortina de Fier, peste care, pentru liniștea ta sufletească, nu era confortabil să te uiți! Și, cu adevărat, nimeni de dincolo nu s-a uitat. Din cauza realpolitik-ului, poate, sau a indiferenței unei lumi cu principiile dezechilibrate după al doilea război mondial.
După 1989, memoria blocată a explodat. Mișcări intelectuale din aceste țări, în cazul nostru România, s-au mobilizat pentru a reface din țăndări, din documente, din vocile rămase încă în viață această memorie a unei lumi condamnate tăcut la uitare, pentru confortul multora. Sub această deviză – „Memoria ca formă de justițe“ – au apărut cu sprijinul Memorialului de la Sighet şi al Academiei Civice zeci de volume de documente care refac imaginea și realitatea concentraționară din România în perioada comunistă. Au apărut zeci de volume de memorii ale diferiților deținuți politici – personalități ale lumii intelectuale și politice din perioada interbelică -, ale personalităților din exil. Dar au început să apară, organizate de colective de cercetători, de istorici, scriitori, volume de studii și documente de arhivă1, volume de cercetări realizate în urma unor sesiuni naționale și internaționale dedicate totalitarismului și ororilor în lumea comunistă. Au fost ridicate muzee (Memorialul de la Sighetdin România este unul dintre cele mai dramatice și triumfătoare reînvieri ale memoriei românești din vremea totalitarismului comunist)2, au fost organizate expoziții ale diferitelor fenomene totalitare cu caracter de dezastru umanitar.
Acum ne vom opri atenția asupra a două volume valoros de bogate în documente și care oferă imagini reale ale unor acte care depășesc logica umană. Primul volum este Școala memoriei 2011 (Fundația Academia Civică, 2012), de fapt al 11-lea volum scos sub egidaCentrului Internațional de Studii asupra Comunismului, condus de scriitorul Romulus Rusan, și publicat cu sprijinul Fundației Konrad Adenauer. Al doilea volum este Sârbii din România în vremea comunismului, ediție revizuită și adăugită (autori-editori Andrei Milin, Miodrag Milin, Țvetco Mihailov și întocmit cu participarea unui grup de cercetători de la Universitatea din Timișoara și de la Înalta Școală de Studii și Educație de la Vârșeț), tipărită la Vârșeț în 2012.
Școala memoriei 2011 adună în cele 581 de pagini ale sale comunicările a peste 27 de cercetători care au participat la Școala de Vară de la Sighet în iulie 2011, şcoală care îl are ca rector pe cunoscutul scriitor şi politolog francez Stéphane Courtois și ca organizatori pe Ana Blandiana, Romulus Rusan, întemeietorii de fapt aiMemorialului de la Sighet și ai celebrelor de acum anuale Școli de Vară de la Sighet, organizate cu participare internațională, spre folosul elevilor, studenților, istoricilor români (anual participă în jur de 100 de bursieri ai acestei școli). Volumul – ca și programul Şcolii… din 2011 – cuprinde studii, comunicări, mărturii ale unor cercetători din România, Moldova, Germania, Polonia, Franța, privind valurile de deportări din România între 1941-
’51 și din țările amintite mai sus. Aș aminti valurile de deportări din perioada comunistă: 1) în 1941, odată cu intrarea armatelor sovietice în Basarabia, deportarea a sute de mii basarabeni și bucovineni (de toate etniile) în Siberia; 2) deportările din Basarabia din 1949; 3) deportarea din 1941, prin înțelegerea dintre Hitler și Stalin, a germanilor din Basarabia și Bucovina spre Polonia și Germania. Această deportare, numită aussiedlung, a fost considerată atunci ca retragerea germanilor (care se aflau acolo de la 1775, 1814, 1830) din aceste spații; 4) deportarea din 1945 a circa 45.000 de germani din România în Siberia, Kazahstan, Donbass, la cererea imperioasă a autorităților militare sovietice; 5) deportarea în 1951 a bănățenilor (sârbi, români, germani, unguri) în Bărăgan, sudul României, și întemeierea pe câmpurile de bumbac a peste 18 sate noi; 6) deportarea în 1960 a numeroase familii de maramureșeni (familii de ciobani sprijinitori ai mișcărilor anticomuniste de partizani). Șase valuri de deportări, dacă nu considerăm deportare și valul de zeci de mii de țărani trimiși la Canal în perioada colectivizării forțate din anii `50.
Până să vorbesc despre aceste valuri de deportări, aș aminti că în timpul sesiunii s-a spus, legat de acest fenomen: „În primul rând, trebuie precizat că deportările colective și cele individuale practicate în Imperiul Rus și apoi în Uniunea Sovietică nu au existat în practica juridică, administrativă și politică românească până la 1940, deci până la intrarea armatelor sovietice în Basarabia și Bucovina. După această dată, deci după ce au avut loc deportările sovietice din perioada iulie 1940-iunie 1941, deportarea colectivă a început să fie practicată și de administrația românească, mai întâi la comanda naziștilor, pe vremea regimului Antonescu, apoi la comanda Uniunii Sovietice, pe vremea regimului comunist instaurat în România“ (Școala…, p. 184).
Primul val, cel din Basarabia, este prezent în volum sub titlul de capitol Deportările din Basarabia prin cercetările unor colegi – distinși istorici – din Republica Moldova (prof. Ion Varta, Mariana Țăranu, Gheorghe Mârzencu) și din România (Elena Siupiur), studii pe temele: Deportările în masă din RSS Moldovenească din 13-16 iunie 1941 și 5-9 iulie 1949;Politica sovietică de depopulare a Moldovei de la est de Prut în timpul primei ocupții sovietice, iunie 1940-iunie 1941; Ce au ascuns dosarele secrete NKVD–KGB; Deportările din Basarabia și Bucovina în perioada iulie 1940-iunie 1941. La acestea s-a adăugat studiul lui Dumitru Șandru, Transferul locuitorilor din România în Uniunea Sovietică (despre vânarea refugiaților basarabeni și bucovineni în vechiul Regat în 1945-’46 de către sovietici și transferul lor în lagărele din Uniunea Sovietică).
Al doilea val, al germanilor din Basarabia și Bucovina spre Polonia și Germania, a fost doar amintit de mine, pe această temă existând două cărți publicate în Germania de Ute Schmidt, de la Universitatea Humboldt din Berlin, și recenzate în RESEE3. Atunci au fost dizlocați peste 110.000 de germani.
Al treilea val, tot de germani, apare în volum sub titlul de capitol Deportările în URSS și îi are ca autori pe cunoscuți cercetători și scriitori din Germania și România: dr. Anneli Ute Gabanyi, Hannelore Baer, Hans Bergel, cu temele: O carte document despre deportarea sașilor din România – romanul „Ianuarie ‘45 sau Datoria supremă“ de Erwin Wittstock; Deportarea etnicilor germani din România la munca de reconstrucție în URSS; Literatură și Rezistență. Aspecte neobișnuite.
Al patrulea val, capitol în volum sub titlul Rusaliile negre: Deportarea în Bărăgan, privește un act halucinant și irațional al puterii comuniste: deportarea în 1951 a peste 40.000 de oameni din Banat (familii întregi de la granița cu Serbia) în sudul României pe câmpurile de bumbac, ovăz, buruieni, unde au fost puși să ridice sate noi și să muncească la fermele de stat. La acest capitol au participat Smaranda Vultur, Miodrag Milin, Viorel Marineasa, cu studiile: Deportarea între mărturie și document; Bărăganul și sârbii: premisele, deportarea consecințele; Bărăgan – spațiu pierdut, timp regăsit. Deportările bănățenilor de la granița cu Iugoslavia intră în planul de represiune apărut din conflictul Stalin–Tito.
Puse sub simbolicele titluri ale studiilor lui Bernard Bruneteau, Conceptul de genocid, și ale lui Stéphane Courtois, Lagăre de concentrare, lagăre de exterminare: un fenomen central al secolului XX, valurile de deportări se desfășoară în fața noastră prin studii temeinice, documente, definiții, uimiri și întrebări adresate vremii și iraționalului care a stabilit destinul tragic al oamenilor chemaţi să depună mărturie în această carte.
Dacă urmărim în volum valurile de zeci de mii, de sute de mii de oameni (numai între 28 iunie 1940-22 iulie 1941 și-au pierdut viața peste 300.000 de basarabeni în lagărele de corecție din regiunile nordice)4, duși în vagoane de vite spre lagăre, spre moarte, spre distrugerea fizică, morală, spre pierderea sensului existenței ființei umane, suntem îngroziți de ceea ce toate rapoartele evidențiază, și anume de ura cu care regimurile comuniste s-au năpustit asupra milioanelor de oameni. Chipul omenirii a fost desfigurat dintr-o și de o ură dezlănțuită față de oameni: „Criteriile în funcție de care au fost selectați cei ce urmau a fi deportați au fost de natură social-politică, etnico-politică și mai ales social-ideologică, toate funcționând haotic, născute dintr-o ură incomprehensibilă față de ființa omenească“(Școala…, p. 186).
Consecința cea mai gravă a acestor acțiuni a fost probabil dezastrul umanitar ce a urmat. În mentalul colectiv al societăților cu regim comunist s-a instalat frica, teroarea. Omul a devenit o cifră înfricoșată. Comportamentul uman s-a schimbat. A dispărut valoarea proprietății private, a muncii, valoarea responsabilității umane și sociale, valoarea identității și a condiției umane, au fost demonetizate valorile principale ale societății și ale contractului social. Populația înfricoșată și terorizată s-a aflat într-o stare permanentă de insecuritate.
Sârbii u Rumunii za vreme komunizma aduce cititorului și explicația deportării bănățenilor în Bărăgan și imaginea procesului întreg al persecuțiilor populației din zona graniței cu Iugoslavia în vremea conflictului Moscovei cu Tito. Volumul de studii și documente înregistrează soarta sârbilor din Banat intrați de pe la 1947 și până spre 1960 în mașina persecuției, arestărilor, proceselor, execuțiilor, deportărilor și asasinatelor politice. În această mașinărie infernală au intrat fără alegere și sârbi din Iugoslavia prinși pe teritoriul Banatului. Imaginea incredibilă și de o cruzime barbară a ceea ce s-a petrecut acolo este în acest volum cuprinsă în câteva studii și seturi de documente: Procesul „trădătorilor titoiști“;Deținuți politici – interviuri, documente de arhivă, însemnări, mărturii și destine; Biserica sârbă în România sub teroarea comunistă; avem o parte documentară sub titlul Trei interviuri din „tabăra opusă“ (Pretenții teritoriale; Armata Roșie la Dunăre). Dar cele mai impresionate sunt cele două liste: Tabel nominal cu deținuții sârbi din România (în număr de 929, cât au putut restabili autorii din arhivele Securității) și Lista biografiilor celor 929 de deținuți (unii au fost executați imediat după judecata în tribunalele militare constituite special în zonă). Materialul documentar este completat de fotografii din presa vremii, în care se publicau listele cu cei executați sau condamnați la zeci de ani de închisoare și oferite prin presă populației terorizate, spre a lua aminte. Cartea este într-un fel continuarea volumului lui Miodrag Milin, Sârbii din România (Arad-Vârșeț, 2011), pe care Revue des Études Sud-Est Européenne a semnalat-o în numărul trecut5.
Imposibil să relatezi într-o discuție uriașa ticăloșie a unei perioade, ticăloșie care a folosit cele mai diverse instrumente de tortură, asasinare, înfricoșare și strivire a ființei umane, cu o furie incredibilă, într-o perioadă scurtă, de un deceniu – cam atât a durat bătălia stalinist–titoistă de la granițele României, bătălie în care s-a implicat conducerea comunistă română, împrumutând toate metodele staliniste aduse din gulagurile sovietice. Metode cărora le-au căzut victime de-a valma sârbi, români, germani, unguri, în cea mai neagră perioadă din istoria României. Trecând prin aceste volume și prin multe altele înaintea lor, publicate de Academia Civică și de colective de oameni de știință români, sârbi, germani, mă întreb câtă desfigurare a societății românești s-a putut petrece atunci, încât am putut vedea, între 1948 și 1989, festivități cu milioane de oameni ai acestei țări strigând omagii pe stadioane și în piețe publice conducătorilor comuniști? A celor care au făptuit aceste orori? Câtă
desfigurare morală s-a putut realiza, încât toți au aruncat în uitare lumea trecută prin malaxorul anilor aceia? De ei și de ororile de atunci își mai aduc aminte doar cei care au trecut prin malaxor, copiii lor și oamenii de știință, intelectuali implicați în această uriașă acțiune de redeșteptare a memoriei. Ca formă de justiție, ca gând rușinat și vinovat la amintirea lor și la faptul că nu s-a putut face nimic să fie salvați, memoria ca tristețe a unei lumi care a putut făptui așa ceva.
Ceea ce mă întristează foarte tare este că întreagă această activitate documentară pe care o desfășoară mișcarea intelectuală românească, germană, sârbă, maghiară, inclusiv românii din Basarabia rămâne închisă în zeci de volume care nu ajung în librării, nu ajung în bibliotecile școlare și universitare, nu ajung la publicul larg, nu ajung la cei a căror memorie trebuie trezită, la memoria celor care s-au născut după dezastru. Volumele sunt tipărite în număr mic, cu ajutorul diferiților sponsori (ca atare, nu pot fi vândute), și circulă în cerc restrâns. Editurile care au acces în librării și care trebuie să trimită marilor biblioteci din România carte nu iau să publice astfel de volume. Cu rare excepții. Școala de Vară de la Sighet strânge anual peste 100 de elevi și profesori la cursurile care vorbesc despre toate aceste orori. Tinerii pe care i-am văzut acolo pun uimiți intrebări inteligente și acuzatoare:„Dar noi nu știm nimic! De ce nu ni s-a spus nimic din toate acestea?“. Dar ei sunt câteva sute. De ce societatea românească este ferită de rememorarea furiei și urii distrugătoare care au măcinat-o cu decenii în urmă? De ani de zile aceste volume nu beneficiază de semnalări în marile reviste și ziare de circulație largă. Cu minuscule excepții.
Le suntem recunoscători celor care își dedică viața și truda de a strânge documente și mărturii din acele vremuri ale ororii, dar cred că trebuie făcut ceva mai mult ca această mărturie să ajungă sub ochii întregii societăți, ai lumii care este copilul acelor orori. Trebuie să învățăm lumea să privească istoria și din perspectiva victimelor. Ceea ce aceste volume încearcă să facă, spunea Ana Blandiana la o lecție.
http://www.revista22.ro/memoria-ca-forma-de-justitie-25944.html
