Autor: Virgil Burlă | sâmbătă, 22 august 2015
O cameră de detenție în care, uneori, se aflau peste 20 de deținuți obligați să supraviețuiască în condiții greu de imaginatDupă 23 august 1944, închisoare de drept comun a devenit centru de repatriere a foștilor prizonieri din URSS. Ulterior, aici avea să-și găsească sfârșitul elita politică a României interbelice
În nord, într-un colț de țară, la nici doi kilometri de granița cu Ucraina, se află poate cea mai tristă și impresionantă închisoare-muzeu din România. În spatele unei uși îngrijite atent, care nu are cum să prevestească nimic rău este concentrată teroarea anilor `50.
La Sighetul Marmației(Maramureș), Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței te întâmpină, încă de la intrare, cu mii de chipuri care te privesc intens. Sunt fotografiile deținuților politici care au suferit, sperat și murit în închisorile comuniștilor. Singura lor vină a fost aceea că nu au fost de acord cu politica partidului unic, vina de a gândi altfel.
FOTO: ^ Celula în care a murit Iuliu Maniu este principalul loc de reculegere al vizitatorilor impresionați de grozăviile comunismului
Memorialul Victimelor
Vizitatorul poate intra în 48 de celule, fiecare fiind amenajată tematic. Preoți, femei, academicieni, elevi, țărani fugari în munți, disidenți celebri sau anonimi, cu toții și-au găsit un loc în cadrul Memorialului.
Tot ceea ce amintește de comunism se regăsește în închisoarea- muzeu. De la sifoanele de sticlă groasă ale epocii de aur, la radiouri vechi, de la manuale comuniste care mistificau istoria, la mărturii ale deținuților politici care și-au sfârșit zilele cu speranța că o să mai respire în libertate. Sighet a fost cunoscută ca „Închisoarea miniștrilor” deoarece, în noaptea de 5 spre 6 mai 1950, peste o sută de foști demnitari din întreaga Românie, elita politică și intelectuală a țării, au fost aduși la penitenciarul din Sighet.
Reconstituită cu fonduri ale Consiliului Europei, în urma unui proiect susținut de Ana Blandiana și Romulus Ruslan, închisoarea de la Sighet a fost așezată printre principalele locuri de păstrare a memoriei continentului, alături de Memorialul de la Auschwitz și Memorialul Păcii, din Normandia.
„Neagra” bătaie de joc
Emoția cea mai puternică o produce celula în care a murit, în 1953, liderul Partidului Național Țărănesc, Iuliu Maniu. De asemenea, „Neagra”, camera fără fereastră, de 3/2,5 metri, fără pat, dar cu lanțuri fixate în podele, e locul unde erau izolați deținuții pedepsiți de administrația închisorii. Deținuții erau izolați în întuneric total, înlănțuiți de un belciug din centrul celulei. Erau ținuți cu picioarele pe un grătar așezat în apă. În frig, înfometați, erau obligați să stea în picioare toată ziua și toată noaptea.
Un deținut din patru, mort
Închisoarea de la Sighet a fost construită în 1897, ca închisoare de drept comun. În zilele de 5 și 6 mai 1950, aici au fost aduși peste o sută de personalități din întreaga țară. Foști miniștri, academicieni, militari, istorici, politicieni și ziariști. Cei mai mulți aveau peste 60 de ani și erau condamnați la pedepse grele. În octombrie 1950, la Sighet au fost aduși între 45 de episcopi și preoți greco-catolici și romano-catolici. În 1955, ca urmare a admiterii României în ONU, a avut loc o grațiere a deținuților politici. La Sighet, din cei aproape 200 de deținuți, 54 muriseră din cauza condițiilor insalubre, a mâncării mizerabile și a frigului insuportabil. În 1977, închisoarea a fost dezafectată. Ruina fostei pușcării a fost preluată în 1995 de Fundația „Academia Civică” și transformată în Memorial
Cămașa Elisabetei Rizea, femeia martir
În celula dedicată femeilor martir se regăsește o ie care a aparținut Elisabetei Rizea, eroina luptei anticomuniste care a făcut 12 ani de închisoare. Într-o altă cameră, metodele de tortură ale Securității sunt explicate pe larg, numele torționarilor fiind trecute cu grijă, pentru neuitare. Printre ele, Alexandru Vișinescu este la loc de cinste. Un așa zis „lift”, oprit la etajul doi al închisorii, păstrează un ciubăr original în care era transportată „mâncarea” deținuților politici. Din anii 50 s-a păstrat pavajul curții interioare – dale de piatră peste care a curs mult sânge în urmă cu 65 de ani. Cei decedați în închisoare nu erau înregistrați în acte și nici mormintele, numerotate. Se presupune că acei 54 de morți au fost înhumați în Cimitirul Săracilor, parte a Memorialului. Emblema muzeului este „Cortegiul Sacrificaților”, o lucrare de artă de mari dimensiuni, înfățișând optsprezece siluete umane care pășesc spre un zid ce le închide orizontul.
http://www.evz.ro/inchisoarea-ministrilor-locul-unde-detinutii-politici-nu-au-mormant.html
