Securitatea i-a urmărit pe foştii partizani şi după 1989. Asta demonstrează povestea unei partizane din Maramureş, Aristina Pop-Săileanu, care, la 18 ani, a luat arma în mâna şi a fugit în munţi.
Viaţa dramatică a Aristinei Pop-Săileanu, care a luptat în mişcarea de rezistenţă din Maramureş, fiind condamnată apoi la 20 de ani de temniţă, a fost scoasă la lumină printr-o carte publicată de Fundaţia „Academia Civica“. Sub forma unui interviu, cartea „Să trăiască partizanii până vin americanii“ descrie traseul unei vieţi petrecute sub lupa Securităţii, de care nu a scăpat nici după Revoluţie.
Aristina Pop-Săileanu a intrat în mişcarea de rezistenţă la 18 ani, în 1949, după ce familia sa salvase în timpul războiului opt evrei ce urmau să fie trimişi la Auschwitz, iar apoi a adăpostit un ţărănist şi doi studenţi urmăriţi de Securitate.
După refuzul tatălui de a-i denunţa pe aceştia din urmă, Securitatea a încercat ademenirea copilei. „O să treci clasele fără să înveţi, o să termini liceul, o să-ţi iei bacalaureatul, examenele toate, fără ca să te sileşti să înveţi. Până la urmă te poţi căsători cu unul dintre noi. O să te ajutăm să-ţi termini facultatea, să-ţi faci un viitor frumos“, exemplifica Aristina Pop-Săileanu tehnicile de ademenire folosite de Securitate.
Întrucât Securitatea venise cu ordin să-l aresteze pe tatăl său, acesta a fugit în munţi, luând-o pe ea şi pe unul dintre fraţi. Pribegia lor a durat până în 1953. „În Munţii Maramureşului era foarte multă lume care fugise: erau ţărani, dezertori din armată, copii de chiaburi, pe care comuniştii nu voiau să-i ia în armată, să le dea arme, ci îi treceau la muncă de jos, pe şantiere. (…) Ne făceam colibă în munţi, în pădure, şi nimeni nu pleca nicăieri toată iarna, ca să nu se vadă urme în zăpadă, altminteri ne-ar fi luat ca din oala. (…) în timpul verii dormem pe jos, cu capul pe rădăcina fagului sau a bradului“, descrie Aristina Pop-Săileanu viaţa de partizan.
Pentru că mama sa a refuzat să dea securiştilor informaţii despre fugari, în 1952, aceasta a fost deportata în Bărăgan, împreună cu restul familiei. Între timp, grupul partizanilor, condus de tatăl său, Nicolae Pop, se împuţinase din cauza arestărilor, iar cei care rămăseseră liberi erau nevoiţi să-şi schimbe des adăpostul. Unul dintre cei care şi-au riscat pielea pentru partizani era secretar de partid în comună Costeni. „Acest om ne-a ţinut în podul casei lui, în timp ce jos veneau membrii de partid şi discutau politica.
Până la urmă au început să cânte: «Să trăiască partizanii până vin americanii». S-au îmbătat şi au încins o horă acolo“, relatează femeia. în cele din urmă, ea şi fratele său au fost prinşi pe 8 martie 1953, trădaţi fiind de unul dintre cei de la care obţinuseră găzduire. Tatăl lor, după deportarea familiei, a paralizat şi s-a predat, cu speranţa că astfel îşi salvează familia. „Ulterior am aflat că a fost împuşcat mortal chiar în ziua în care s-a predat la Târgu Lăpuş. Nu ştiu nici acum unde este înmormântat.“
Sacrificiul tatălui nu i-a făcut mai indulgenţi pe securişti. Aristina Pop-Săileanu a fost condamnată la 20 de ani de temniţă, pe care i-a executat în diverse închisori. „Norocul nostru a fost că ne-au arestat la trei zile după moartea lui Stalin. Altfel cred că ne-ar fi jupuit de vii sau ne-ar fi executat pe toţi. (…) Nu m-au bătut pentru am fost ultima prinsă şi ei aflaseră deja totul de la ceilalţi, în bătaie“, spune fosta partizana.
Datorită unei TBC, trei ani i-a petrecut în Spitalul de la Văcăreşti, destinat deţinuţilor. Acolo, un anume Niculae Săileanu, şi el arestat, a zărit-o, îi află povestea şi se îndrăgosteşte de ea. „I se spunea «Marioara partizana». Am văzut-o o singură dată, cânderam de serviciu şi am mers cu gardianul să iau apa. Mi-a arătat-o cineva pe un geam. Avea codiţe“, povesteşte bărbatul care, la prima amnistie, din 1955, a scăpat de condamnarea pentru agitaţie contrarevoluţionara. A aşteptat apoi ca “Marioara partizana”, cum era cunoscută Aristina Pop în detenţie, să fie eliberată şi s-o ceară de nevastă, deşi aceasta nu ştia măcar ca el există. „După revoluţia din Ungaria a fost transferată la Miercurea-Ciuc, dar aflasem că este din Maramureş, iar după decretul din 1964 am căutat-o. Ne-am întâlnit după 11 ani de cândam văzut-o prima oară prin geam, la Văcăreşti“, spune bătrânul.
El a lucrat la ITB, ea muncitoare la Vinalcool, fără posibilitatea de a avansa profesional. În plus, Securitatea a fost mereu pe urmele lor. „Eram mereu chemat la interogatorii, la Secţia 6 de Miliţie. Nu cu o frecvenţă anume, ci atunci cândvoiau ei“, spune Niculae Săileanu. Urmărirea familiei sale nu a încetat nici după 1989, după cum susţine. „În 1991 am fost chemat din nou la Secţia 6. A venit la mine un ins ce vorbea cu un uşor accent unguresc şi mi-a spus: «Staţi în banca voastră, nu comentaţi nimic, că suntem cu ochii pe voi». Ulterior am reuşit să aflu că acesta era un fost securist şi îl chema Bela“, povesteşte fostul deţinut politic Niculae Săileanu.
de Mirela Corlăţan
articol apărut în “Cotidianul”, 19 mai 2008, www.cotidianul.ro
