de Nicolae Prelipceanu
Nu de mult am primit de la Academia Civică două cărţi. Prima, în seria de Documente, semnată Thomas S. Blanton, se intitulează Ce ştia preşedintele Truman despre România, „Un raport al serviciilor secrete americane“ din 1949, iar cea de-a doua, lucrarea istoricului francez Reynald Secher, Vandeea: de la genocid la memoricid. Doar răsfoindu-le şi mi-am dat seama de importanţa acestor informaţii pentru orice om care doreşte să ştie. Dar, vai, „grija faţă de adevăr nu este scopul principal al activităţii umane“, îmi aduc eu aminte dintr-o carte absolut revelatoare pentru epoca noastră, Cunoaşterea inutilă, a lui Jean-Franµois Revel. Şi, înainte de asta, „opinia se amestecă în domenii unde nu ne sunt accesibile decât fascicule de asemănări şi presupuneri“. Asta atunci când nu se amestecă pur şi simplu mitologia, tulburând sau, cum se spune astăzi, blurând istoria.
Dacă toţi românii ar fi ştiut ce i s-a comunicat preşedintelui american Truman, m-am întrebat, ca prostul, o recunosc, oare le-ar fi fost tot atât de uşor comuniştilor să pună mâna pe putere, prin fraudă, în 1946? Revenit cu picioarele pe pământul scump al patriei, mi-am amintit de tancurile ruseşti, de comisarii politici de la Moscova şi pe urmă dintre noi, mi-am amintit de cozile de topor, tradiţionale în fabule, dar, din păcate, şi în realitate. Dacă toţi europenii ar fi ştiut ce s-a întâmplat în anii 1793 şi 1794 în Vandeea, oare ar mai fi existat tătucii de tip Lenin, Hitler, Stalin, Pol Pot, pe care, de altfel, alături de Talaat Paşa, ministrul de Interne turc care a dat ordinele de exterminare a armenilor în 1915, autorul francez al cărţii despre Vandeea îi şi citează ca învăţăcei ai lui Robespierre şi ai amicilor din Comitetul Salvării Publice (FSN avant la lettre?)? Întrebare inutilă, pentru că, aşa cum ne spun profesioniştii, istoria nu se scrie cu dacă…
Aş fi rămas poate cu această întrebare, dacă nu pe buze, atunci măcar în suflet, dacă nu aş fi citit cândva cartea mai sus citată, a lui Jean-Franµois Revel, Cunoaşterea inutilă, a cărei idee, vulgarizată rapid, este tocmai aceea că oamenii preferă să dea uitării informaţiile exacte, adevărul, cu alte cuvinte, urmându-şi mereu şi mereu opinia, adică subiectivitatea.„A te comporta ştiinţific – spune Jean-François Revel –, reunind, adică, raţiunea şi onestitatea, înseamnă a nu te pronunţa despre ceva decât după ce ai luat în considerare toate informaţiile de care poţi dispune, fără a elimina, a deforma ori a înlătura vreuna, extrăgând apoi, cu bună-credinţă, cea mai bună concluzie, autorizată de informaţiile respective.“ Or, tocmai asta nu se întâmplă. Amintiţi-vă prima pagină dintr-o lucrare fundamentală despre Revoluţia Franceză, a lui Franµois Furet: „Istoricului care studiază regii merovingieni sau Războiul de o Sută de Ani nu i se cere să-şi prezinte, în orice moment, permisul de cercetare. Societatea şi profesiunea îi acordă, oricât de puţin şi-ar fi făcut ucenicia tehnică, virtuţi de răbdare şi obiectivitate. Discutarea rezultatelor nu mobilizează decât erudiţii şi erudiţia. Istoricul Revoluţiei Franceze însă trebuie să producă alte titluri decât competenţa sa. Trebuie să-şi anunţe culoarea. Trebuie mai întâi să spună de pe ce poziţii vorbeşte, ce gândeşte, ce caută; iar ceea ce scrie el despre Revoluţie are un sens prealabil lucrării înseşi: este opinia sa, formă de judecată care nu este cerută când e vorba de merovingieni, dar este indispensabilă pentru 1789 sau 1793“. Aici venim la cele citate mai înainte. Ce caută, în fond, oamenii în cărţile despre Revoluţia Franceză şi nu numai? Adevărul? Mă îndoiesc, din moment ce sunt interesaţi de vederile, opiniile politice ale celui care se pronunţă despre ea.
Iată, cartea lui Reynald Secher, mai sus citată, dezvăluie un adevăr absolut uluitor pentru toţi cei care au învăţat că Revoluţia Franceză a adus una şi alta pe Pământ şi în Europa etc., etc. Deoarece locuitorii din Vandeea se răsculaseră împotriva republicanilor de la Paris, aceştia au decretat şi au ordonat, în repetate rânduri, şi în scris, ceea ce autorul nostru citează, exterminarea pur şi simplu a populaţiei acestei regiuni din Franţa, precizând chiar că ar fi vorba de 815.000 de oameni, ba chiar schimbarea numelui provinciei, din Vandeea în Vengé, adică răzbunat. Nu cei ce se ridicaseră cu arma în mână, nu, toţi vandeenii trebuiau să piară, inclusiv cei care ţineau cu revoluţia, exact ca-n visurile unui Hitler
, ale unui Stalin şi ale unui Lenin. Iar istoricul nostru, autorul cărţii respective, citează documente de epocă până la saţietate. Nu contează, aflu din informaţii colaterale, a fost acuzat că e de dreapta şi alte asemenea grozăvii, de parcă ne-am afla tot în anii stângii biruitoare de pe-aici. Deci, nu despre căutarea adevărului e vorba la cei care-l acuză, ci despre stabilirea unei minciuni confortabile pentru ei, cam aşa cum fac stângiştii occidentali şi mai nou şi ai noştri, omiţând crimele comunismului şi continuându-şi marşul victorios spre „viitorul luminos al omenirii“, indiferenţi la dezvăluirile care s-au făcut şi se mai fac despre prezentul odios al acelui regim, pe când nu era încă un trecut odios. Exemplele se pot înmulţi, ele nu se referă numai la comunism, dar aceasta e durerea noastră cea mai recentă şi de aceea am ales-o.
Aşa încât: zadarnic aflăm, zadarnic ştim, dacă tot ceea ce ni s-a inculcat cândva în capete şi suflete învinge, oricât ar fi de neadevărat. Vorba altui tătuc odios, Mao: o minciună repetată de o sută de ori devine adevăr. Uitaţi-vă la noi, cei de azi, care am aflat sau am fi aflat, dacă am fi vrut, multe despre comunism şi comunişti, şi totuşi îi votăm într-o veselie, ca să nu mai vorbesc de cei care chiar cred că în comunism le-a fost bine. Vorba lui Revel:cunoaşterea e inutilă. Vai de cei pentru care ea nu este aşa, vai de ei! Să fi fost vorba aceea proastă, chiar o sinteză populară a cărţii lui Revel: mulţi vede, puţini cunoaşte.
http://www.revista22.ro/bucurestiul-cultural-nr-126–doua-feluri-de-a-privi-lumea-30234.html
