Am în faţă tomul masiv editat de Fundaţia Academia Civică, tom care poartă numele  Cartea morţilor, şi îndată mă întreb: a căror morţi este cartea aceasta, a celor din Tibet sau poate a acelora din Egiptul antic? Bineînţeles că a niciunora dintre aceştia, ci a unor morţi ai noştri, ai românilor, iar cartea în cauză este complet diferită de cele invocate mai sus. Dar atunci ce o individualizează pe aceasta, a noastră, faţă de cele două atît de celebre pe plan mondială?

Faimosul tratat mistic tibetan, cunoscut sub numele de Bardo Thödol, este compus ca din partea cuiva care pretinde că ştie ce este moartea, cum se întîmplă aceasta şi la ce primejdii se expune sufletul după ce omul moare. Ipoteza teribilă este aceea că, trecut dincolo de pragul vieţii, cel decedat nu ştie că tocmai a murit şi atunci cineva, de regulă un preot, un lama, un guru sau, în lipsă, un prieten, un apropiat al aceluia trebuie să-i aducă la cunoştinţă că a murit, să-l pună în faţa faptului teribil al extincţiei şi să-l prevină asupra aventurilor radicale prin care va trece în lumea de dincolo. E aceasta mişcarea consolatoare cu privire la fapta thanatică, întîmplare de neacceptat, căruia omul, dintotdeauna şi de pretutindeni, îi răspunde cu presupunerea că odată cu moartea viaţa nu se sfîrşeşte, ci se continuă indefinit, chiar dacă sub o formă atît de subtilă încît şi insesizabilă. Toate sau aproape toate religiile lumii s-au bazat pe această ipoteză, şi nici vechii egipteni nu au crezut altfel.Cartea egipteană a morţilor cuprinde mici, succinde texte ca nişte mesaje care îl însoţesc în veşnicie pe decedat cu presupunerea că vor fi citite în lumea de apoi şi îi vor pleda acestuia cauza prin incantaţii, rugăciuni, adresări către zei, presupuneri cu privire la destinul sufletului în drumul său de dincolo de viaţa pămînteană. Sînt toate acestea, ca şi altele asemănătoare, tentative de extindere a lumii în care trăim, poate singura totuşi cu adevărat existentă.

Spre deosebire de cele două invocate, Cartea morţilor editată de Fundaţia Academia Civică nu se centrează pe ceea ce ar putea să le survină sufletelor după ce ele au fost scăldate, purificate în apele morţii, ci doar identifică şi salvează, în modul cel mai succint, memoria numai a unora dintre decedaţii noştri, şi anume doar pe aceea a celor care s-au săvîrşit din viaţă în închisorile politice din timpul regimului comunist. Simplă, seacă înşiruire de nume şi cîteva simboluri, salvare de identităţi scufundate în moarte, în trecutul definitiv, descurajantă alcătuire la prima vedere, pe care o poţi consulta la o adică aşa cum ai utiliza o carte de telefon, dacă mai există astăzi aşa ceva!, căutînd un nume anumit sau răsfoind-o la întîmplare. E în totul o aglomerare compactă, deşi cu o ordine strictă, ce presupune o catalogare pe categorii de decedaţi. Însă impresia este asemănătoare cu aceea pe care o provoacă pivniţele adînci ale unor mînăstiri din Occident unde sînt rînduite craniile precursorilor demult decedaţi, iar aici doar etichetele cu identităţi politice.

Se va fi înţeles din toate acestea că avem de-a face cu un simplu dicţionar de nume urmate de cîteva date minime şi indicarea prin cifrarea cu iniţiale a unor surse care justifică menţionarea respectivului. După un prealabil Argument, adevărat studiu introductiv, vin la rînd cele patru capitole ale cărţii: Capitolul I, Morţi în anchete, în închisori, în colonii de muncă, în deportări, în domicilii obligatorii, în evadări, în luptele din munţi, în răscoale ţărăneşti, în revoluţie, la frontiere, condamnaţi la moarte, executaţi, ucişi ostentativ, sinucideri simulate/înscenate, accidente provocate, “transporturile morţii”; Capitolul II, Morţi în deportarea din Bărăgan (1951-1956); Capitolul III, Cetăţeni de etnie germană morţi în timpul „muncii de reconstrucţie” în URSS (1945-1950); Capitolul IV, Cetăţeni din Basarabia şi din Nordul Bucovinei morţi în anchete, închisori, în tentative de trecere în România, în deportările „pe vecie” din ţinuturile îndepărtate ale URSS (1940-1951). Iar după fiecare capitol, alcătuit din dicţionarul alfabetic respectiv, urmează anexe ce cuprind lista cu abrevierile utilizate, bibliografia şi hărţile care circumstanţiază geografic evenimentele la care s-a făcut referire. Ce monotonie şi totuşi ce cazuistică fascinantă, de-a dreptul fantastică! Un fapt le este comun tuturor celor pomeniţi în paginile cărţii: sînt cu toţii morţi politici, indiferent de modul în care au fost ucişi!

Studiul introductiv reprezintă o punere în context istoric a faptelor în baza cărora sînt incluşi aici
respectivii morţi. Se fac de asemenea şi cîteva observaţii ca din partea cuiva care este cum nu se poate mai în temă cu faptele evocate. Iar aceste observaţii au adesea un caracter excepţional, frapant chiar. Aflăm astfel că atrocităţile întîmplate sub comunism au fost politice pînă adînc în măduva lor. Şi ce ar putea fi mai semnificativ în acest sens decît faptul că însuşi satrapul şef, cel din fruntea bandei care a fost pusă de trupele sovietice de ocupaţie să conducă ţara, chiar el se exprimă fără echivoc cu privire la nişte adversari ai ocupaţiei: „Aici trebuie mers la o singură pedeapsă: împuşcarea.” Sau cealaltă exprimare, de o ferocitate mai infernală decît ar putea cineva să-şi imagineze, cînd altul dintre conducătorii comunişti decide că: „Îi băgăm în pămînt pe aceşti bandiţi care trebuie nimiciţi…”. Sînt detalii flagrante prin care autorul studiului pune în evidenţă modul în care un regim politic criminal a îngenuchiat un întreg popor. Şi trebuie reţinută observaţia că, oricît de amplu, dicţionarul de morţi politici nu este decît „o amprentă neagră”, şi, deşi cuprinde totuşi „o galaxie a morţii”, este numai identificarea unui teribil fenomen istoric ale cărui dimensiuni nu le vom şti niciodată, ba nici măcar nu le vom putea aproxima vreodată. Fiindcă în repetate rînduri şi în mai multe feluri ni se sugerează că multe dintre aceste morţi politice au rămas anonime, precum este exemplul acelui preot martir căruia, pentru că a refuzat să cădelniţeze cu fecale aşa cum îi cerea directorul închisorii, călăul i-a înfipt în gură o coadă de mătură pînă i-a ieşit prin ceafă. Iar dacă există un soldat anonim, exponenţial pentru toţi camarazii lui eroi, tot astfel putem vorbi de martiri politici, reprezentativi pentru toţi morţii anonimi din închisorile comuniste. Mai mult chiar, această carte funebră se va scrie perpetuu, în sensul în care sîntem asiguraţi de autorul studiului introductiv că: „Este vizibil, poate, că nu am dat o formă cifrică definitivă studiului. Coloanele cu morţi, descrişi lapidar, spun totul. Nu i-am numărat, pentru că ei nu vor fi niciodată toţi, deşi mereu vor fi de adăugat nume, din documente sau mărturii.”.

Ar fi un exerciţiu de tehnică spirituală, ca străbaterea unei tragice yoga autohtone, şi numai citirea cîtorva astfel de pagini seci ale ororilor ideologiei blestemate. Celor morţi în puşcării le sîntem datori fie şi doar cu atît. La cîte surprize nu duce şi o atare simplă lectură aleatorie! Iată cîteva exemple desprinse din context! Mă opresc pentru început la cazul armeanului „AZNAVORIAN Hurmuz P., n. 26 mar. 1888, Turcia, avocat, fost deputat; ar. 25 dec. 1957, cond. 25 ani t.g. pt. „uneltire contra ordinii sociale”; † 5 apr. 1961, Botoşani (EŞ; CI; Mem1, 36-37; RPC; AIOCIMS 232, 282, 1721, 1726; FP)”. Iniţialele acestea din urmă, puse între paranteze, codifică indicaţiile cu privire la sursele în baza cărora a fost cuprins respectivul în acest dicţionar al morţilor. A plătit cu propria viaţă faptul că a fost apărător al unor acuzaţi politici, sfîrşind el însuşi în temniţa comunistă. M-am oprit asupra cazului său pentru că, fiind avocat al lui Mircea Vulcănescu, la procesul acestuia el a dezvoltat în pledoaria sa o teorie juridică de o tragică actualitate în epocă, asupra căreia s-a stăruit, cu ample dezvoltări, şi în alte ţări învinse, în special în Germania. Se presupunea că războiul, orice război, este reductibil la imaginea unui duel în care cele două părţi sînt egale ca demnitate morală, şi că în final învingătorii au parte de toate privilegiile cucerite, dar şi că cei învinşi, recunoscîndu-şi capitularea, au dreptul la o amnistiere completă, totală, aceasta tocmai pentru a instaura astfel o pace trainică între participanţii la beligeranţă. E oare necesar să spun că nici la noi şi nici altundeva doctrina aceasta juridică nu a fost deloc acceptată!?

Alte două exemple sînt mai puţin celebre, dar intens semnificative şi acestea: „BIEMEL Ecaterina, † 19 sept. 1944, Sibiu, împ.sold.sov. (ASM)”;„BIETTO Maria (n. Pole), din Timişoara; † împ.sold.sov. (LSB)” Însemnarea aceasta într-atît de eliptică ascunde faptul că bietele femei au fost împuşcate de soldaţi sovietici, probabil în urma unor violuri. Pun această ipoteză pentru că ştirile din acest dicţionar al ororilor le coroborez cu relatarea lui Lucian Blaga din romanul său autobiografic despre cum un soldat „eliberator” smulge o tînără din mijlocul unei mulţimi inerte şi o tîrăşte după el pentru a o viola, iar în final nu este exclus să o fi şi ucis. Un caz similar de crimă a invadatorilor, şi încă mult după încheierea ostilităţilor militare, este şi: „CRIŞAN Parasca, din Miceşti (Cluj), ţărancă; † 8 sep. 1950, Miceşti-Turda, împ.sold.sov. (EŞ)”. Cum dicţionarul, ca orice alt dicţionar, se desfăşoară după o ordine alfabetică, este impresionant să constaţi, de exemplu, cît de mulţi Ionescu, Pop, Popa şi Popescu sînt cuprinşi şi din cît de diverse medii sociale! Şi sînt prezenţi aici nu doar românii majoritari ci şi dintre minorităţile naţionale:  germani, maghiari, evrei. E o înghesuială teribilă, o îmbulzeală la porţile care dau din închisori direct spre cimitire, spre moarte. Toţi aceştia, fiecare dintre ei în felul lui, toţi sînt eroi. Iar cu privire la calitatea de erou îmi amintesc de aserţiunea din prima Elegie duineză că moartea unui erou este ultima lui naştere. După cum cred şi sfinţii, murind el se naşte spre a nu mai muri niciodată. Aceştia sînt adevăraţii nemuritori ai lumii noastre.

Maestrul extraordinar al acestei fulminante ceremonii funerare, reprezentată de cartea în ansamblul ei, este scriitorul Romulus Rusan. Aşezat de o viaţă în umbra sau doar alături de Doamna Sa, renumita poetă impecabilă ca poziţie politică, şi amîndoi autori, ori mai exact: întemeietori ai Memorialului Sighet, cel exemplar zidit pe vecie în memoria ideologică a românilor, scriitorul s-a pus pe sine la temelia şi a acestei Cărţi (româneşti) a morţilor. Într-o vreme cînd toţi, cu un egoism meschin, ne gospodărim vreo glorie mediocră, mai degrabă iluzorie, improbabilă, el cu un altruism absolut s-a scufundat într-un cvasi-anonimat, dăruindu-se complet pe sine unei munci sisifice de reconstrucţie a adevărului istoric.

Cu studii temeinice la Politehnica din Cluj, format astfel într-un cult intelectual al rigorii, al preciziei inginereşti, a fost, încă din studenţie, redactor la Tribuna clujeană din chiar clipa reînfiinţării ei postbelice, s-a afirmat ca autor de reportaje literare, fiind considerat încă de pe atunci ca principalul urmaş al lui Geo B
ogza în această specie literară. Devenit bucureştean, a rătăcit o vreme făcînd cronică de film, o artă indiscutabil caducă, dar izbutirile sale mai de seamă sînt două lucrări cu aparenţa de jurnal de călătorie, remarcabile prin înălţarea relatărilor turistice la un considerabil nivel cultural, cărţi care descriu nu doar oameni şi fapte ci îndeosebi realităţi spirituale, civilizatorii. Cea despre America s-a bucurat în epocă de un succes de adevărat best-seller. Aşadar, un autor care a avut întotdeauna tărie de caracter, rezistînd în faţa ispitei de a beletriza, de a fi literator, izbutind în toate să caute adevărul şi nu frumuseţea iar pentru aceasta el scrie întotdeauna exact, nuanţat, amplu, pe potriva realului pe care mintea sa îl sesizează cu precizie de om al laboratorului, al experimentului şi al cercetării ştiinţifice. Bărbat falnic şi tăcut, într-o lume locvace de fărîme şi zădărnicii în care personalităţile culturale de maxim prestigiu s-au dovedit a fi doar nişte pitici, acest ardelean a avut puterea misionară de a se dedica cu absolută discreţie edificării unei întregi biblioteci care reconstituie pentru vecie imaginea urgiei comuniste din patria noastră. S-a înconjurat în toate aceste întreprinderi de diverşi colaboratori, lui rezervîndu-şi cel mai adesea doar rolul de coordonator, eventual şi pe acela de prefaţator, de autor de studii introductive – ca în acest caz al Cărţii morţilor, dar ascunsă tainic în fiecare dintre acele multe mii, poate zeci de mii de pagini bate nemuritoare inima lui generoasă, de cavaler al adevărului.

 

http://convorbiri-literare.ro/?p=4405