Nu mi-au trebuit 3000 de zile precum Lenei Constante să petrec (în calitate de vizitatoare!!!) în închisoarea de la Sighet. Mi-au fost suficiente trei ore ca să mă pătrund de sentimentul ruşinii profunde. M-am întrebat o dată în plus cum i-am putut face noi ca naţiune aşa ceva elitei intelectuale care a fabricat România modernă prin complet sacrificiu de sine.
Foarte bine organizat, vădind o muncă de documentare exemplară, Memorialul de la Sighet este o experienţă mai mult decât profundă. Acest loc al durerii supreme lasă urme de neşters în sufletul vizitatorului. Am surprins în ochii celor care îl vizitau ca si noi aceeaşi covârşitoare emoţie. Am simţit că suntem solidari în regrete imposibil de formulat. La Memorial vizita se face în tăcere, …nimeni nu îţi interzice cuvintele, dar te invadează rusinea de a le rosti. Ce ai putea grăi în celula în care s-a stins Iuliu Maniu? Bătăile inimii se accelerează şi te rogi la Dumnezeu să nu mai fie îngăduit comunismul vreodată!
În subconştient, experienţa te va urmări multă vreme. Conştientul se va opune şi te va amăgi că poate totuşi acel loc al ororii a fost regizat. Raţionalul respinge igienic acceptarea supremelor orori. Şi te întrebi: dar dacă mi s-ar fi întâmplat mie? Iti recunoşti micimea caracterului şi te gândeşti că dacă ar fi să învie din moarte acei eroi ai rezistenţei anticomuniste le-ai săruta cu evlavie picioarele. (In foto, melonul lui Iuliu Maniu confiscat când a fost arestat. Si presse-papierul său celebru reprezentat de o veritabilă potcoavă de cal, transilvăneană. Chapeau bas, domnule prim- ministru!)
http://evaziunispontane.blogspot.ro/2015/07/memorialul-de-la-sighet.html?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed:+EvaziuniSpontane+(evaziuni+spontane)
