Săptămâna trecută, ca în fiecare an, la Sighetul Marmaţiei, Ana Blandiana şi Romulus Rusan au organizat Şcoala de vară de la Memorialul Sighet, aşa cum o fac de zece ani fără întrerupere.
O săptămână în care 100 de elevi vin în acest loc pentru a vedea cu ochii lor ororile trecutului. O săptămână pentru a şti că acel trecut nu trebuie să se repete.
De altfel, criteriul de selecţie a fost un eseu care să trateze recomandările Comisiei Tismăneanu, comisie care a întocmit raportul pe baza căruia comunismul a fost condamnat oficial de către preşedintele Traian Băsescu ca fiind un regim nelegitim şi criminal. Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet este primul din seria muzeelor de acest gen deschise în ţările Europei Centrale şi de Est. Proiectul a fost propus în ianuarie 1993 de către scriitoarea Ana Blandiana Consiliului Europei, care l-a luat sub egida sa, incluzându-l între primele trei locuri ale memoriei, alături de Memorialul de la Auschwitz şi de Memorialul Păcii din Franţa.
Iertare în numele victimelor?
Poţi să ierţi în numele altora? Ai dreptul să faci pace cu cei care au provocat şi menţinut teroarea?
Rectorul Şcolii de Vară, istoricul Stéphane Courtois, autorul Cărţii negre a comunismului, a afirmat la finalul cutremurătoarei comunicări a medicului Nicu Ioniţă din Paşcani că rănile trecutului s-ar putea vindeca doar atunci când călăii ar veni să ceară iertare. Dar n-o fac. 6 ani de închisoare, din care 6 luni supus experimentului Piteşti, căruia i-a rezistat. Tema discursului – „Trauma post-detentie“. A vorbit 90 de minute despre rănile trecutului fără a fi măcar un moment patetic. Un discurs aproape în totalitate medical, fără ură şi fără patimă. A descris teroarea la care au fost supuşi deţinuţii politici în închisoare de la Piteşti şi greutatea reinserţiei sociale. A vorbit despre prietenii care n-au rezistat experimentului şi au devenit din victime-calai. O concluzie tristă a medicului Nicu Ioniţă, bazată pe experienţa din închisori, este cea privind educaţia. Mai precis nivelul intelectual al celor închişi la Piteşti. Cu cât acesta era mai ridicat, cu atât victima se transforma mai rapid în torţionar. Nu de puţine ori, aminteşte medicul Ioniţă, noii calai îi învăţau pe cei vechi metode de tortură din ce în ce mai rafinate.
La finalul comunicării, toţi cei din sala s-au ridicat în picioare în acelaşi moment. A fost de altfel şi singurul discurs aplaudat în picioare.
Mi-am pus problemă atunci, cum spune Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii, întrebându-se dacă aceasta iertare poate fi dată oricum. Eu ştiu că n-am dreptul să iert.
Che Guevara, CheAusescu, CCCP şi McLenin’s
De unde aceasta fascinaţie pentru un criminal?
Ernesto Guevara a condamnat la moarte sute de oameni. Odată desăvârşită revoluţia, s-a dovedit incapabil de a construi. A fost port-drapelul comunismului în America Latină. Se spune că numai o ţară care nu a cunoscut teroarea iadului roşu poate privi cu simpatie ideologia răspândită de Guevara. şi totuşi, ironie sau nu, la congresul tinerilor pesedisti de anul trecut, tricourile cu Guevara au fost atracţia manifestării. De unde aceasta mândrie în a purta un tricou cu însemnele fostei Uniuni Sovietice?
În toţi aceşti ani de după prăbuşirea blocului comunist, se face comerţ cu însemne ale comunismului. Tricouri cu Che Guevara, cu CCCP, cu Lenin şi chiar cu Mao.
Despre acesta din urmă s-a uitat probabil că a stăpânit mai multe decenii un sfert din populaţia lumii, iar numărul victimelor făcute de comunism în China depăşeşte 70 de milioane.
Profesorul Courtois le-a arătat elevilor de la Sighet doua tricouri pe care le-a cumpărat din Franţa. Unul cu Che Guevara, iar altul cu McLenin’s. şi a precizat că în cazul în care ar purta un tricou cu Hitler sau cu zvastica nazistă, ar fi arestat pe loc.
Prin acest caz a dat şi un posibil răspuns la întrebarea dacă comunismul n-ar putea suporta aceeaşi condamnare ca nazismul. Nu, n-ar putea, pentru că nazismul a fost condamnat în urma unui război cu învinşi şi învingători, pe când comunismul a căzut în urma unei înţelegeri între Est şi Vest.
Cum n-am devenit comunist
Sau cum am scăpat de aceasta fascinaţie. M-au ajutat, într-o mare măsură, Nikolai Erdmann şi Petre Ţuţea. Primul, prin replica personajului principal ce dă şi motto-ul acestui articol. Al doilea, prin afirmaţia că cine până la 30 de ani nu e comunist, n-are suflet, iar după, dacă e comunist, e un idiot.
Îl citisem pe Ţuţea la 20 de ani, dar nu mi s-a părut că n-am suflet. Nu eram interesat de foametea din Somalia şi nici de acel „totul pentru toţi“.
În cadrul conferinţei „A treia zi a comunismului?“, Andrei Pleşu le-a vorbit celor prezenţi despre această fascinaţie a stângii care exista în rândul tinerilor. Totul pleacă de la mânie. Când eşti tânăr, spune Andrei Pleşu, ai tendinţa să te revolţi în fata nedreptăţilor de tot felul. şi să crezi că apelul la comunism ar putea rezolva problemele. Nimic mai fals. Ideologia comunista este un apel la violenţă. Doar prin forţă, spun ideologii comunismului, poate fi păstrată neîntinată această doctrină, ceea ce multiplica problemele, nu le rezolva.
A fost identificat în această conferinţa şi „primul comunist al lumii“. în Noul Testament. Mai precis în Evanghelia după Ioan, în scena spălării picioarelor cu apa şi mir. Mirul, un accesoriu foarte scump în acea perioadă, ajunge marul discordiei între ucenicii Mântuitorului. Unul dîntre ei chiar se revoltă şi spune că mai bine îl vindeau şi împărţeau banii săracilor. Care va să zică, încheie Andrei Pleşu, îl ai în faţa ta pe Mântuitorul omenirii, în concepţia creştină, desigur, şi tu te întrebi dacă ai bani de tenişi.
Dosarul meu de Securitate
Este chiar titlul conferinţei pe care a ţinut-o cel care a fost doi ani rectorul acestei Şcoli de vară, istoricul englez Dennis Deletant. Le-a adus elevilor de la Sighet o parte din dosarul pe care i l-a întocmit Securitatea. Foi din care a aflat că era suspectat că, în timp ce-şi făcea doctoratul în Istorie în românia, era de fapt un spion al serviciilor secrete britanice. şi soţia lui, o românca, era spion al aceloraşi servicii. Ca şi socrul sau, un supravieţuitor al închisorii de la Sighet, ar cochetă cu spionajul.
Reconstituirea unei după-amieze de torţionar în balanţa istoriei
Serile de la Sighet au aparţinut filmului. în trei dîntre ele, cei 100 de elevi au putut vedea filmele regizorului Lucian Pintilie, regizor care le-a şi povestit cum a fost racolat de Securitate pe când avea 17 ani. Primul film văzut a fost Reconstituirea, un film interzis în anul 1970, la doar 4 săptămâni după premieră, apoi Balanţă şi După-amiaza unui torţionar.
În ceea ce priveşte mărturisirea relaţiei sale cu Securitatea, Lucian Pintilie le-a spus celor prezenţi la Şcoala de vară de la Sighet cum a refuzat să devină turnător.
„Aveam 17 ani, dar păream de 13. şi echilibram aceasta anormalitate printr-o obrăznicie absolut scandaloasă. Eram student în primul an la Institutul de Teatru, când, într-o noapte, tatăl meu a fost arestat de organele Securităţii. Mi s-a cerut să devin informator. Din sete de pitoresc şi din spirit de aventură, mai degrabă decât din frica, am acceptat. Abia în clipa în care mi s-a cerut primul raport am realizat nu atât monstruozitatea faptului, cât imposibilitatea organică de a îndeplini un anume tip de performanţă. Pentru că eram pur şi simplu inapt. Nu pot, domnule, să o facă alţii dacă pot.“
Pintil
ie le-a mai spus elevilor că n-a avut de suferit în urma refuzului sau şi că mitul persecuţiilor împotriva celor care nu acceptau colaborarea a fost întreţinut de fosta Securitate.
Am să închei cu ce mi-a spus un absolvent de liceu născut chiar în anul revoluţiei.
După vorbele lui Lucian Pintilie, s-a adus în discuţie, cum era şi firesc de altfel, dacă această deconspirare a foştilor informatori n-ar trebui să înceteze şi eforturile CNSAS să se îndrepte spre cei care au permis crimele comunismului. Mai precis spre foştii securişti. „Vreau să-i ştiu şi pe cei care au plecat capul, pentru a-l putea ridica eu atunci când va fi nevoie!“
Un articol de Dragoş Ghiţulete
Articol apărut în Dilema Veche, nr. 180, 19-25 iulie 2007, www.dilemaveche.ro