Copilăria, ca luptă de clasă (editori: Traian Călin Uba, Ilie Rad),
prefaţă de Ana Blandiana,
Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2013, 266 pag.
Sub unghiul genelor, un copil e reminiscenţa în formă îmbunătăţită a greşelilor prin care trec părinţii, orice plod trăgînd după el posibilitatea ca, la maturitate, să recadă în bolile de care au suferit predecesorii.
Şi cum două treimi din maladiile de care suntem atinşi au rădăcini genetice, fatalitatea moştenirii din generaţie în generaţie nu e vorbă goală: există o ştafetă intimă care se transmite în trepte genealogice, un fel de predanie căreia, chiar dacă îi schimbăm numele, nu-i putem modifica esenţa. În patologie, predaniei îi spunem „recrudescenţă”, în psihologie o numim „predispoziţie”, iar în cultură o descriem drept „tradiţ ie”. Nu doar hemofilia şi diabetul se ivesc pe fond de predispoziţ ie familială, dar şi stările de spirit.
Cînd această schemă e prinsă în tipar ideologic, apare optica beligerantă a adversarului ancestral, optică potrivit căreia părinţii trebuie eliminaţi curativ pe căi directe, iar copiii trebuie înlăturaţi preventiv pe căi indirecte, altfel şansa ca peste ani să asistăm la recăderi atavice, cu trezirea unor înclinaţii nedorite, e mare. Şi atunci vorba „spune-mi al cui eşti ca să-ţi spun cărei încrengături ideologice aparţii” devine imbold de intervenţie hotărîtă: duşmanul trebuie eradicat pînă la a treia generaţie, altminteri pericolul recidivelor persistă. Aceasta e logica gîndirii totalitare.
Aberaţia alogenă a marxismului, cu cele două fiice pe care le-a născut în timp – internaţionalele socialiste şi revoluţiile bolşevice – a aplicat exact optica adversarului ancestral: burghezia trebuia neutralizată nu doar de facto, prin exterminarea exponenţilor, dar şi in spe, prin anihilarea copiilor care se născuseră din spiţa lor. Iar în România comuniştii au recurs la ambele căi de epurare: curativ prin execuţii sau întemniţări, şi preventiv prin pedepsirea urmaşilor. A apărut astfel o categorie aparte de nedreptăţiţi la scară naţională: copii şi rudele celor care s-au opus regimului, urmarea fiind o cazuistică uimitoare de episoade macabre.
Cazuistica e prinsă în cartea Copilăria, ca luptă de clasă, o antologie de mărturii din partea celor care au trăit comunismul din postura „copilului de deţinut politic”. Faţă de puzderia de cazuri petrecute la nivelul ţării, volumul e doar o analectă subţire surprinzînd doar o mică parte a fenomenului, dar chiar şi aşa testimoniile dau cărţii statutul de eşantion reprezentativ, cititorul putînd schiţa o tipologie pe baza cîtorva trăsături comune. De pildă, mai toţi copii provin din familii de vază, cu statut social şi influenţă asupra comunităţii, părinţii fiind ofiţeri superiori, preoţi, profesori universitari, doctori, oameni politici, oameni de afaceri sau, pur şi simplu, partizani. Pentru a da cîteva nume de familii: Golopenţia, Vulcănescu, Mironescu, Rosetti, Balş, Coman, Casassovici, Potârcă, Samoilă, Gyr, Slăvescu, Juvara, Fotino.
Traumele la care sunt supuşi copiii se înscriu într-o gamă standard de abuzuri: 1) dispariţia neaşteptată a unuia dintre părinţi, copilul rămînînd în grija rudelor şi aflînd mai tîrziu adevăratul motiv al dispariţiei. Cînd totuşi vîrsta o îngăduie, cauza absenţei e ştiută de la început, tînărul avînd de timpuriu conştiinţa unei rupturi a cărei intensitate poate atinge pragul damnaţiei („La 16 ani am înţeles că fac parte dintr-o lume care nu are nici un drept, în afară de cel de a dispărea”– Dan Casassovici, p. 99); 2) anii de nesiguranţă prin lipsa veştilor privitoare la soarta părintelui, golul de informaţie ducînd la ivirea unei nevoi, acute a identităţii proprii, reacţie menită a suplini carenţa reperelor familiale, pentru ca deznodămîntul să fie cel mai adesea tragic („Ca să-şi salveze copiii, mama a divorţat de un mort, pentru că tata fusese deja executat” – Ileana Trotir-Rotaru, p. 161); 3) scoaterea din casă şi confiscarea bunurilor, cu căderea în sărăcie, promiscuitate sau trai modest („Vă mărturisesc că într-o zi am furat peste gard nişte prune pentru că simţeam că leşin de foame. Crescusem, încălţări nu mai aveam şi paltonul îmi rămăsese mic” – Mirela Oţoiu-Truică, p. 226); 4) tracasările din anii de gimnaziu, copilul simţind răceala profesorilor, alături de prudenţa evazivă a colegilor („Profesoara face apelul şi cînd ajunge la numele meu urlă să ies din bancă, să ies în faţa clasei, şi mă arată cu degetul în faţa tuturor copiilor, spunînd că nu mai am ce căuta în şcoală, pentru că sunt «duşman al poporului» şi nu mi se va permite să-i contaminez pe ceilalţi copii cu obiceiurile mele putrede de burghez”– Sanda Lugoşianu-Mironescu, p. 82); 5) piedicile întîmpinate la înscrierea în facultate, de obicei alta decît cea dorită, şi apoi teama perpetuă de a nu se pomeni exmatriculat în ziua cînd Securitatea i-ar fi depistat stigmatul familial („La exmatriculare nu ni s-a dat nici o hîrtie la mînă, ci s-a lipit pe uşa fiecărei facultăţi cîte o coală de hîrtie pe care erau înşirate numele celor exmatriculaţi şi motivele exmatriculării. În dreptul meu scria: «Pentru declaraţii false cu privire la originea socială a părinţilor şi rudelor sale»”– Despina Slăvescu, p. 92); 6) legea tăcerii deprinse de timpuriu, copilul fiind învăţat să nu vorbească în afara casei. Urmarea e sindromul însingurării cu punerea accentului pe încrederea cuvenită numai anumitor oameni, de aici pierderea naivităţii şi maturizarea precoce, la o vîrstă cînd alţii se bucură de nălucile basmelor. („Părinţii ne spuneau să nu vorbim despre situaţia noastră, dar la un moment dat ştiam atît de bine că nu trebuie să vorbim, încît nu se mai punea problema să ni se spună acest lucru”, Alexandra Chiliman-Juvara, p. 195 ); 7) constatarea antiselecţiei sociale, vlăstarele comuniştilor avînd prioritate în competiţia socială; („Existau cote de locuri pe categorii sociale, unde fiii de muncitori aveau «partea leului», avînd prioritate şi fiindu-le alocate majoritatea locurilor. Un fiu de burghez putea intra într-o facultate tehnică, dacă era foarte bun; la facultăţi ideologice ca Filosofia, Istoria sau Filologia nu avea nici o şansă”, Dan Casassovici, p. 100); 8) sentimentul acut de nedreptate socială („Făceam eu haz de necaz, dar în fundul sufletului mă simţeam adînc nedreptăţită. Cel mai adesea sufeream, de exemplu, dacă pe o teză fără nici o greşeală mi se punea numai nota opt. Ştiam că nu am greşit cu nimic, dar tot mă durea. Mă întrebam mereu de ce făceau profesorii asta” – Mihaela Udrescu, p. 65); 9) sentimentul de revoltă şi jurămîntul secret de a nu se dezice de convingerile părinţilor, de unde şi dîrzenia arătată în viaţă („Tenacitatea copilului care îşi pune în cap să nu-şi trădeze părintele nu poate fi distrusă” – Mirela Oţoiu-Truică, p. 218).
În fine, sînt cazuri care ies din tiparul verosimilităţii
în virtutea nefirescului împrejurărilor: fiica lui Toma Arnăuţoiu se naşte în peştera de la Rîpa cu Brazi de lîngă satul Poienărei, nepoata lui Ion Samoilă, luptător paraşutat în Apuseni şi executat în 1953, se naşte în închisoarea de la Văcăreşti, Mariuca Vulcănescu face puşcărie din cauza stigmatului de criminal de război al tatălui, iar fiul cel mare al lui Dumitru Trotir, partizan din Munţii Mehedinţiului, înnebuneşte în urma torturilor.
Cele trei capitole ale cărţii poartă acelaşi titlu, Amintiri din copilărie, atîta doar că nimic din tonul idilic al raiului juvenil humuleştean nu e de găsit în ele. Infanţii din paginile de aici sunt odrasle chinuite în accepţia seacă a termenului, dar detaliul semnificativ e că acestor fiinţe cu copilăria maltratată le datorăm în mare parte memoria actuală a nenorocirii comuniste. Fără ele, letargia românilor în materie de aberaţie marxistă ar fi fost şi mai adîncă. E îndeajuns să ne amintim de seria filmelor documentare din „Memorialul durerii” (Lucia Hossu Longin) sau de Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet (Ana Blandiana şi Romulus Rusan), pentru a nu pomeni decît două din eforturile de a ne trezi la conştiinţa propriei istorii, pentru a înţelege că a fi copil sau rudă de deţinut politic presupune o dorinţă de a dezvălui trecutul pe care istoricii obişnuiţi nu o au.
