La 30 auagust se împlinesc 75 de ani de la Dictatul de la Viena, impus României de Germania nazistă şi de Italia fascistă. Prezentăm câteva pagini din jurnalul lui Corneliu Coposu despre atmosfera din acele zile. În centrul acestor relatări se regăseşte Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc, care s-a opus vehement dictatului.
Corneliu Coposu, „File dintr-un jurnal interzis”:
30 august 1940
De neconceput! Arbitrii germani şi italieni câştigaţi pentru teza ungurească au decis sfâşierea Ardealului. Urmăresc pe hartă noua frontieră, dictată (după spusele lui Maniu de Marele Stat Major al lui Hitler) la Viena. O suprafaţă românească de 40.000 km2 este smulsă din trupul ţării şi atribuită plocon ungurilor, ca recompensă pentru politica lor externă, devotată Germaniei şi Italiei. Este epilogul politicii lui Caroll II, cel cu „Nici o brazdă!”. Ni se ia Maramureşul lui Dragoş Vodă, Ţara Silvaniei, Ţara Oaşului, Bihorul, Năsăudul, Bistriţa, Someşul, Sălajul, Clujul, Mureşul, parte din Târnave şi secuimea. Frontiera Ungariei, impusă la Viena, ajunge la limita Moldovei. Ţara lui Gelul şi a lui Menumorut cade din nou sub sabia năvălitorilor de odinioară. După 21 de ani de stăpânire românească, pe care am socotit-o eternă, jandarmii cu pene de cocoş se vor instala din nou stăpâni peste ţinuturile noastre, peste regiunea mea, peste mormintele mele dragi. În partea cedată din Ardeal, cad satul lui Maniu, satul lui Bărnuţiu, satul lui Andrei Mureşan şi al lui Lucaciu, mormântul lui Bărnuţiu, al lui Gheorghe Pop de Băseşti, al lui Goga, satul lui Coşbuc, Gurăslăul lui Mihai Viteazul şi Clujul meu drag.
Radio Budapesta urlă triumfător. Ai mei sunt la Bobota. Trebuie să-i aduc în ţara ciopârţită. Bietul taică-meu, oare cum va suporta şocul? regele şi guvernul se arată dispuşi să accepte arbitrajul. ce va face ţara?
Maniu este de nerecunoscut. Durerea, revolta şi indignarea i se pot citi pe faţă. Nu l-am văzut niciodată în această postură nestăpânită. Izbucneşte în expresii tari, neuzitate: „Canaliile! Trădătorii! Cu dreptul cui dispun ei de ţară? Cine le-a dat puterea de a vinde sfântul nostru pământ? Asta este cea din urmă mişelie a netrebnicului rege! S-a terminat cu aventura lui! Ţara românească nu va tolera această monstruozitate. Armata nu se va lăsa umilită! Unirea Ardealului a fost hotărâtă de popor şi numai poporul poate decide, nu impostorii căţăraţi în fruntea ţării, peste voinţa ei!”
Nu ştiu ce va fi, dar trebuie să iau măsuri pentru a-mi pune familia la adăpost. Îl întreb pe Maniu dacă socoteşte că nemţii sunt hotărâţi să impună arbitrajul cu forţa armată. Maniu nu crede că Hitler ar fi pregătit o campanie militară contra României, ci că mizează pe şantaj. Probabil că există o înţelegere secretă între el şi Stalin, pentru ciopârţirea României. Cât despre armata ungurească, Maniu o desconsideră şi are impresia că două divizii româneşti sunt suficiente pentru a o spulbera. Consideră că, cel puţin pentru moment, nu există pericolul iminent al unei intervenţii militare germane şi că dacă generalii români nu vor accepta umilinţa fără precedent de a se retrage, România întruneşte condiţii suficiente pentru a refuza acceptarea hotărârii de la Viena. Întreb în continuare ce se va întâmpla dacă ne vor ataca, concomitent cu ungurii, şi ruşii şi bulgarii? Maniu nu crede că bulgarii sunt în măsură să atace şi socoteşte că ruşii nu vor interveni, deocamdată, lăsându-i pe nemţi să reglementeze situaţia în spaţiul de peste Carpaţi. Maniu este de părere că rezistenţa României în faţa încercării hitleristo-fasciste de a ne mutila ţara este o datorie de onoare a poporului român, care, indiferent de consecinţe, va fi înscrisă în istorie. Consideră că abandonarea unui teritoriu românesc la masa verde ar fi o crimă de laşitate neconformă cu tradiţia glorioasă a poporului român. Îi arăt îngrijorarea pentru familia mea şi pentru primejdia pe care o pândeşte în cazul când ar rămâne sub ocupaţie maghiară, tatăl meu fiind direct vizat ca preşedinte al ligii antirevizioniste, militant naţionalist, fost senator, băgat în temniţe de unguri înainte de unire. Maniu îmi spune că şi sora lui este acolo la Sălaj şi că în caz extrem o să luăm măsuri pentru evacuare.
În Bucureşti este atmosferă de cataclism. Toată lumea, la unison, fierbe de revoltă şi de indignare. Pe chipul tuturor s-a tipărit amprenta durerii şi a mâniei.
Invitat, în lipsa lui din capitală, la Consiliul de Coroană, Maniu, pe care-l însoţesc, pleacă la Bucureşti cu acceleratul de noapte, într-un vagon de clasă. Ajungem dimineaţa la orele 7. Consiliul are loc la orele 12. Înainte de consiliu, Maniu este invitat în audienţă la rege. În cursul audienţei, Maniu îi spune regelui: „Prevederile mele, pe care vi le-am tălmăcit în februarie 1938 şi avertismentele repetate din memoriile pe care vi le-am înaintat, din nefericire s-au confirmat. Greşelile capitate făcute de Maiestatea voastră, atunci când aţi alunecat pe povârnişul dictaturii regale şi v-aţi asumat răspunderea personală a unei politici iresponsabile, au ajuns la scadenţă. În politică, greşelile se plătesc, Maiestate! Datorită acestor greşeli, ce vă pot fi direct reproşate, am rămas fără prieteni, am pierdut o treime din ţara rotunjită sub sceptrul glorios al regelui Ferdinand. Ţara revoltată vă cere socoteală. Nu văd o altă ieşire decât abdicarea Maiestăţii Voastre.”
În Consiliul de Coroană care a urmat, Preşedintele i-a reproşat fără menajamente, regelui, situaţia disperată în care se găseşte România.
Preşedintele este invitat prin curier special de la Palat, în audienţă de consultare, la rege, pentru orele 17. Îl însoţesc la Palatul din Calea Victoriei şi aştept în salonul adjutanţilor. Audienţa durează 40 de minute, răstimp în care Maniu a avut prilejul să servească regelui toate reproşurile şi incriminările. Încercările abile ale lui Carol de a destinde atmosfera apăsătoare şi incandescentă au eşuat. Cu calmul său specific şi hotărâta sa manieră de rechizitoriu, Maniu a epuizat neobosit inventarul greşelilor regale, care abutiza în concluzia că regele nu-şi mai poate prelungi domnia. A urmat un schimb de cuvinte violente, cu care audienţa s-a sfârşit. Regele a mai primit în aceeaşi după-amiază şi alţi fruntaşi politici.
30-31 august 1940, orele 22
Maniu participă la Consiliul de Coroană, convocat de rege, pentru examinarea hotărârii aduse de arbitrii de la Viena, în baza hărţii pe care a adus-o cu avionul Alex. Romalo. LA consiliul convocat iau parte: invitaţii din noaptea precedentă (de la Consiliul de Coroană care a hotărât sub presiune să accepte soluţionarea diferendului româno-maghiar de către miniştrii de Externe ai Germaniei şi Italiei), în afară de legionari şi cuzişti, şi cei care nu au luat parte la acel consiliu: Maniu, Iorga, mitropolitul unit Niculescu şi George Brătianu. Dată fiind prezenţa lui Maniu, Mihalache şi Popovici, care îşi spuseseră cuvântul în ajun, se abţin de la participare. Luând cuvântul, în discuţia care privea primirea sau respingerea „arbitrajului”, cu următoarea argumentare: „Asupra teritoriului românesc al Transilvaniei nimeni nu are căderea de a decide, în afară de poporul român din Transilvania. Poporul român s-a pronunţat odată şi pentru totdeauna, în Adunarea Naţională plebiscitară de la 1 decembrie 1918, ţinută la Alba Iulia. Forul care a decis ca integritatea noastră naţională să fie supusă unei hotărâri arbitrate a unor factori ostili intereselor româneşti nu a avut nici jurisdicţia, nici competenţa de a o face şi, în consecinţă, decizia lor este nulă şi neavenită.”
Instituţia care se erijează în guvern este un for nereprezentativ, fiind emanat împotriva voinţei naţionale, numai din dorinţa dictatorială a regelui de a avea un conclav personal. La situaţia tragică în care se află ţara românească s-a ajuns datorită gravelor greşeli pe care le-a făcut Maiestatea Sa, sprijinit de unii politicieni inconştienţi şi servili, care s-au făcut vinovaţi de dezastrul ţării. Acest dezastru antrenează şi tronul Maiestăţii Sale. Împotriva acceptării arbitrajului au luat cuvântul, pe lângă Maniu şi Iorga, mitropolitul Niculescu, George Brătianu, dr. Angelescu. Guvernul şi o parte din devotaţii regelui, invitaţi la Consiliu, prin alocuţiunile lui Gigurtu şi Argetoianu, s-au pronunţat pentru acceptarea arbitrajului. La ieşirea din sala tronului, Vaida-Voevod (care a votat pentru acceptare) i-a aruncat lui Maniu, în treacăt, cuvintele: „în sfârşit, ai avut prilejul să-i arunci în faţă toate vinovăţiile!”
Maniu a lăsat să treacă remarca fără răspuns. Părăsind Palatul, s-a îndreptat spre locuinţa lui, unde era aşteptat de sute de aderenţi pentru a pregăti organizarea unei rezistenţe populare împotriva executării arbitrajului şi debarcarea regelui. De la locuinţa lui din str. Vodă Caragea au pornit în zorii zilei de 1 septembrie primele coloane de manifestanţi împotriva regelui şi a dictatului de la Viena.
Prin acceptarea acestui dictat, România urma să cedeze Ungariei integral judeţele Sălaj, Satu-Mare, Maramureş, Năsăud, Someş, Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune şi parţial judeţele Bihor, Cluj şi Mureş, însumând o suprafaţă de peste 43.500 km2, cu o populaţie majoritar românească, de peste 2 milioane şi jumătate.
Regiunea mea natală se află în teritoriul care se cedează. Satul şi fieful lui Maniu, la fel. Clujul cade sub unguri.
Revoltător! Indignarea românilor conştienţi nu cunoaşte limite.
