Tânărul rege (…) a făcut apel la sprijinul Marii Britanii și al Statelor Unite, invocând principiile Cartei Atlanticului și ale Declarației de la Ialta. La 2 august, la sfârșitul conferinței de la Potsdam, ambele țări au anunțat că vor semna tratate de pace „doar cu guvernele democratice recunoscute”, o stipulație care le-a dat unele speranțe Regelui și liderilor opoziției, Maniu și Brătianu. Acesta din urmă a propus un plan de îndepărtare a guvernului Groza și, la 20 august, Regele a cerut demisia lui Groza, însă primul ministru, cu sprijinul generalului Susaikov, a refuzat. Regele Mihai, ca represalii, a boicotat guvernul; a refuzat să vadă miniștrii acestuia și să semneze decrete.
Impasul a durat peste patru luni. S-a ieșit din el după conferința de la Moscova a miniștrilor de Externe ai Marii Britanii, Statelor Unite și Uniunii Sovietice, ținută între 16-22 decembrie, unde s-a decis ca o comisie, compusă din ambasadorii Clark Kerr și Harriman și din adjunctul ministrului de Externe, Vîșinski, să se ducă la București și să-l încunoștiințeze pe Rege cu privire la includerea în guvern a câte unui reprezentant al Partidului Național Țărănesc și al Partidului Național Liberal. După această reorganizare, s-a convenit să se țină alegeri libere „cât mai curând posibil, pe baza votului universal și secret”.
Acordul de la Moscova a constituit pasul final al sovieticilor în obținerea recunoașterii de către Occident a dominației lor în România. Dacă acordul ar fi fost respectat ad litteram, ar fi reprezentat o victorie a sfidării Regelui Mihai, dar, așa cum aveau să dovedească evenimentele, el le-a permis pur și simplu Aliaților occidentali să-și mascheze neputința. Groza a îndeplinit prevederile acordului de la Moscova, acceptându-i în cabinetul său pe Emil Hațieganu din partea Partidului Național Țărănesc și pe Mihai Romniceanu din partea Partidului Național Liberal, ca miniștri fără portofoliu, și a promis, la 8 ianuarie 1946, să țină alegeri anticipate și să garanteze accesul la radio și la alte mijloace de informare, tuturor partidelor. Pe baza acestor asigurări, Marea Britanie și Statele Unite și-au exprimat la începutul lui februarie disponibilitatea de a recunoaște guvernul Groza, cu speranța că alegerile vor fi ținute la sfârșitul lunii aprilie sau la începutul lunii mai. În privința alegerilor, Groza a recurs la amânări. La 27 mai, atât Marea Britanie, cât și Statele Unite au protestat față de faptul că Groza nu și-a onorat angajamentele și că, în cele din urmă, guvernul a elaborat o lege electorală care înclină puternic balanța în favoarea sa.
Din Dennis Deletant, „România sub regimul comunist”, Fundația Academia Civică, București, 1997
