Anul trecut, la 15 noiembrie 2015, Alianţa Civică a aniversat 25 de ani de la înfiinţare. Cu acest prilej, Fundaţia Academia Civică a publicat un volum cu titlul de mai sus, în care sunt tipărite 58 de mărturii despre ceea ce a însemnat Alianţa Civică în societatea românească începând din toamna anului 1990. În prefaţa cărţii, Romulus Rusan vine cu o descriere istorică, punct cu punct:
Când am pornit, o mână de oameni, ALIANŢA CIVICĂ nu aveam nicio idee despre ce va urma şi despre cât va dura. Ştiam că suntem în faţa unui mamut inform şi nedefinit, ale cărui limite nu le intuiam şi a cărui forţă ne tăia respiraţia. Ştiam doar că a furat o revoluţie, că s-a întins peste ţară cu gândul de a nu ceda nicio poziţie, că a mimat formele democratice de ochii străinătăţii, dar că sub mănuşa diplomatică poartă un „box” de fier cu care poate lovi oricând pe neaşteptate. Avea de partea sa poliţia, armata, serviciile secrete, justiţia, radioul şi televiziunea de stat (altele nu existau), averea uriaşă a ţării şi a partidului, pe care se jura că nu o va vinde străinilor, dar care era dată încet, dar sigur pe mâna propriilor aderenţi. Avea majoritatea ziarelor. Avea peste o sută de partide satelit inventate peste noapte în apartamente de bloc. Avea un mecanism parlamentar care sufoca opoziţia. Avea, deocamdată, masele, pe care gustul libertăţii şi promisiunile electorale făţarnice le zăpăciseră până într-acolo încât, în mai 1990, dăduseră lui Ion Iliescu 85% din voturi, iar FSN-ului 66%. Deşi avea de partea sa masele, FSN nu dispunea de o societate civilă structurată. Cuvântul „împreună” desemna mai degrabă o populaţie dezorientată decât un liant social consistent. Cele trei mineriade rostogolite peste Capitală au semănat spaimă şi incertitudine. După zdrobirea opoziţiei, reale şi închipuite, din 13-15 iunie, „Marşul alb” din 13 iulie 1990, care relansa energiile Pieţei Universităţii, a însemnat şi o retrezire a speranţei – consemnează mai departe Romulus Rusan.
Povestea este mult mai lungă. După patru luni a apărut ALIANŢA CIVICĂ. Au participat mai multe asociaţii democratice din ţară, mai ales din marile oraşe transilvane, dar şi din Moldova, din Muntenia. Atunci, din primul moment a început dezlănţuirea urei autorităţilor împotriva Alianţei Civice la moduri greu de imaginat. Se spuneau la TVR „liberă” nişte bazaconii despre Alianţa Civică, ceva de spăriet, vorba lui Ion Creangă. Primul ministru, Petre Roman, a dat indicaţii ca acestei formaţiuni civice să nu i se dea sediu „nici măcar cât un chioşc de îngheţată”. Deviza Alianţei Civice, „Nu putem reuşi decât împreună”, i-a băgat în sperieţi pe toţi „noii” conducători ai ţării. A început hărţuirea prin presă şi televiziune. Dispuneau „noii” comunişti de nişte specialişti în diversiuni… Scopul lor, condus de Ion Iliescu, era: Alianţa asta trebuie să dispară! „Cine sunt ăştia, dom’le?”, se tot întreba preşedintele „ales”.
„Solidaritatea este superlativul libertăţii” este o definiţie care aparţine Anei Blandiana.
Numai că, din păcate, societatea nu înţelegea semnificaţia termenului SOLIDARITATE.
Povestea este mult mai lungă. Monstrul inform a învins în toate domeniile. Acum, după 26 de ani, monstrul conceput de Ion Iliescu încă se lăfăie. Ba a mai făcut şi pui, care au învăţat şi moduri noi de lăfăire. Acum îi puteţi urmări în direct pe tot felul de posturi TV. România a ajuns pe calea rătăcirii mereu dezvoltate.
Scopul lui Ion Iliescu, Silviu Brucan, Petre Roman şi alţii de teapa lor a fost atins.
