Solidaritatea este superlativul libertăţii – se intitulează volumul ce a marcat împlinirea a 25 de ani de la întemeierea Alianţei Civice. Incluzând mărturii, amintiri, analize, reconstituiri cronologice, documente etc., cartea (coordonată de Ioana Boca şi publicată de Fundaţia Academia Civică) dă o imagine cuprinzătoare a unei mişcări ce a jucat un rol major în istoria noastră recentă. Alianţa Civică a luat naştere în noiembrie 1990 la iniţiativa unui grup de intelectuali în frunte cu Ana Blandiana şi Romulus Rusan. Din primele zile, Alianţa primeşte un număr impresionant de adeziuni, iar pe 15 noiembrie organizează mitinguri în principalele oraşe din ţară, manifestaţia de la Bucureşti reunind peste 500.000 de participanţi. Succesul Alianţei este cu atât mai spectaculos cu cât puterea fesenistă foloseşte cele mai abjecte mijloace pentru a discredita asociaţia şi pe liderii ei. Ion Iliescu vitupera, fireşte, împotriva „legionarilor” şi „extremiştilor”, Petre Roman îi ţinea hangul, iar Bogdan Baltazar, purtătorul de cuvânt al guvernului (vă mai amintiţi de el? l-aţi văzut, poate, mai târziu, când devenise un respectabil bancher), apărea toată ziua-bună ziua la TVR-ul condus de Răzvan Theodorescu şi îi înfiera, şi el, pe „arhanghelii străzii” (din nou, trimitere perfidă la un pretins „legionarism”). Presa aservită puterii – Adevărul, Azi, Dimineaţa – se întrecea în minciuni, calomnii şi injurii sinistre (Ana Blandiana a fost ţinta „privilegiată” a unor abominabile murdării). Printre zeloşii autori de articole – Corina Drăgotescu, la fel de expertă, astăzi, în manipulări şi Sergiu Andon, intrat ulterior în avocatură şi participant, în aparenţă apatic, dar cu replici pline de fiere, la diferite talk-show-uri (capacitatea de regenerare a ticăloşilor este, o vedem la tot pasul, uimitoare). În corul calomniatorilor intră, în 1997, şi Adrian Severin, în acel moment ministru de externe, viitorul europarlamentar şpăgar ce a recidivat, zilele acestea, într-un delir conspiraţionist care ar necesita o expertiză psihiatrică. Climatul era, în primii ani după 1990, îngrozitor, la putere se instalase tot nomenclatura comunistă (fie ea de rang doi sau trei), propaganda funcţiona la turaţie maximă şi e, într-un fel, un miracol că Alianţa Civică nu numai că a supravieţuit în aceste condiţii, dar s-a impus ca principala forţă de opoziţie.
”Minunea” nu ar fi fost posibilă fără devotamentul unor oameni extraordinari, unii – foşti dizidenţi, alţii – intelectuali cu prestigiu, dar cei mai mulţi făcându-şi „din mers” ucenicia civică. Alianţa s-a bucurat de sprijinul unui ziar ce avea atunci o mare audienţă, România liberă, condus de Petre Mihai Băcanu, jurnalistul care stătuse întemniţat întreg anul 1989 deoarece încercase editarea unei publicaţii clandestine. Şi Băcanu, şi alţi autori din volum îl evocă foarte cald pe Remus Mistreanu, omul care şi-a pus aproape toată casa la dispoziţie pentru a oferi un sediu Alianţei. Un alt „soldat” devotat a fost Gheorghe Arvunescu (Romulus Rusan îi schiţează un portret emoţionant), inginerul pensionar care a asigurat – voluntar – secretariatul. Un destin tulburător este acela al lui Gigi Gavrilescu, macaragiul care dăduse jos monstruoasa statuie a lui Lenin de la Casa Scânteii şi care, după ce devine paznic şi om bun la toate la sediul Alianţei, se sinucide în 1994 (sinucidere pe care Gabriel Andreescu o consideră suspectă întrucât Gavrilescu, în permanenţă prezent la sediu, le stătea în cale intruşilor, mai ales celor specializaţi în punerea de microfoane şi în sustragerea de documente…). Se reţin şi figurile, exemplare, ale istoricului Rădulescu-Zoner şi clasicistului Ghighi Ceauşescu. Şi câte alte personaje admirabile traversează paginile cărţii, multe din ele, din păcate, dispărute.
Două puternice eşecuri a înregistrat Alianţa Civică. Primul a fost crearea, de către Nicolae Manolescu, a Partidului Alianţa Civică (PAC), idee pe care mai toţi o consideră nefericită, ea antrenând dispute şi rupturi iremediabile. Al doilea eşec a fost preşedinţia lui Emil Constantinescu, care a ajuns la Cotroceni graţie, în primul rând, Anei Blandiana şi Alianţei Civice. Publicarea in extenso a unor luări de cuvânt de la congresul Alianţei din 2000 arată că Emil Constantinescu ajunsese într-un punct în care nici nu mai accepta dialogul. Se înconjurase de oameni dubioşi, cum ar fi cei doi şefi de la SRI şi SIE, Costin Georgescu şi Cătălin Harnagea, foarte activi acum la Antena 3 şi România TV. Unde prestează, de altfel şi dna Zoe Petre, consiliera lui cea mai apropiată…
Eşec (relativ) în plan politic, dar reuşită în planul mobilizării civice, fapt care mi se pare esenţial. Să nu uităm, în fine, că în bilanţul Alianţei mai intră Memorialul de la Sighet (inaugurat în iunie 1993), şcoala de vară care se ţine acolo, Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului condus de Romulus Rusan, publicarea – de către Fundaţia Academia Civică – a zeci de volume, de certă valoare, dintre care bună parte sunt mărturii zguduitoare ale unor foşti deţinuţi din puşcăriile comuniste. Spiritul Alianţei Civice rămâne, astfel, viu.
Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Al. I. Cuza”, critic literar şi scriitor
Ziarul de Iași: Alexandru Călinescu, Alianța Civică și istoria noastră recentă
