„Atunci când justiția nu reușește să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiție”
Ana Blandiana, fondatoare alături de Romulus Rusan a Memorialului
Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei: adevărul, singura revoluție
Când vine vorba de Victimele Comunismului trebuie să existe cuvinte.
Am plecat de la Memorialul din Sighet cu sufletul împietrit, cu mintea răvășită. Părinții mei se nășteau în anii 50 într-o Românie încarcerată, a elitelor umilite, a oamenilor harnici exterminați, a oamenilor drepți îngenunchiați. Ce așteptări să mai ai de la omul nou, dacă cei buni, cei cu valori și principii au fost reduși la tăcere prin moarte sau prin pecetluirea buzelor cu frică??!
Născuți și crescuți în comunism sau limitați la nevoile de bază, cu orizonturile minților închise, românii care azi regretă regimul, care azi suspină după egalitățile comunismului, nu au știut și nu au vrut să știe de crimele ciumei roșii pe care și-au clădit viețile.
După Sighet am înțeles de ce, la 26 de ani de la Revoluție, suntem încă atât de infestați cu răutate, prostie, hoție, mojicie, nesimțire, cruzime. N-a avut cine, n-au fost destui cei care să cunoască trecutul suficient de mult cât să schimbe cu adevărat prezentul. N-au fost destui căci n-au mai trăit destui.
Instalarea comunismului în România a dezechilibrat cumplit acest popor al nostru până n-a mai fost al nostru. A lovit în toți cei care gândeau și simțeau, s-au păstrat oile. Ciobanii turmei au devenit berbecii, paznicii ei au devenit oile fruntașe în minciună, trădare, viclenie.
Când vine vorba de Victimele Comunismului trebuie să existe cuvinte. Bunicii și părinții noștri poate au tăcut din lașitate sau necunoaștere, noi de ce o facem când o facem?!? Înfruntați-i, trecutul trebuie răscolit, aflat, înțeles.
Mă bântuie un gând și e cumplit gândul acesta. Torționarii, turnătorii, parveniții, securiștii, toți aceștia au avut și au familii. Rânjesc, fac bradul, educă nepoți și strănepoți, votează sau au fost votați, toți ăștia s-au ridicat pe cadavre și au anihilat ființe umane de o valoare superioară lor. Le dați bună ziua pe scara blocului sau îi căinați că sunt bătrâni oropsiți de vremurile democrației, le spuneți sărumâna că poate vă sunt rude.
Cum ar fi, dacă pe părintele bănuit, l-ar întreba fiul la masa de Crăciun: ai fost turnător? colaborator? ai ucis? ai semnat accident de muncă snopitului în bătaie?
Într-o Românie trezită, ar fi primul Crăciun adevărat al fiului.
Oare cum ar fi dacă copiii și nepoții lor ar știi, dacă i-ar putea privi cu dispreț ca pe niște criminali cărora le-au spus tată și mamă în timp ce pe coridoarele celulelor erau zeii, călăii sau poate pe scaunul tapițat al unui post călduț semnaseră hârtiile unei condamnări fără vină? Justiția vine prea târziu pentru ei, dar dacă ar exista o justiție divină aceasta ar trebui să fie: adevărul. Adevărul care să le întine finalul vieții sau amintirea, dacă au murit deja. Adevărul care să-i rușineze pe urmași și să le amintească ce datorează Victimelor.
Vizitați Memorialele, opriți o clipă la monumentele ce amintesc de Victimele cruzimii. Chiar și virtual, zăboviți și citiți, că nu e trecutul lor, e prezentul nostru. Ei au murit și s-au chinuit pentru o demnitate și un patriotism pe care puțini avem capacitatea să le înțelegem.
Inițial am vrut să vă arăt doar câteva imagini. Am tot citit, dar prea puțin, din tot ce s-a scris despre ororile comunismului și poate de-aceea nu am simțit că se cade să vorbesc tocmai eu despre asta. Apoi am realizat că nu e abordarea corectă, modestia, reținerea sunt uneori tot o formă de lașitate. Iar ceea ce v-am scris și ceea ce vă arăt este un îndemn să aflați mai multe.
În perioada 1945-1989 au fost peste 230 de locuri de detenție, de execuții, gropi comune, centre de „reeducare”, lagăre de muncă forțată…
Închisoarea Sighet – astăzi muzeu, sau cum zidurile vechi de peste un secol urlă mute
Sute de mii de chipuri, sute de mii de nume… tineri, bătrâni, țărani, intelectuali, elevi, femei, copii
Colectivizare forțată, deportări în Bărăgan, țăranul harnic și gospodar a fost numit chiabur, izgonit din curtea sa și „redus” la tăcerea chirpiciului din câmpie
Femeile – eroine ale Rezistenței despre care nu s-a spus nimic; pe panouri de onoare oamenii muncii duceau mai departe izbândele socialiste, în timp ce mamele eroine supraviețuiau avorturilor ilegale din „măcelării” improvizate
Privitul afară – o crimă. Neagra – celula fără ferestre – întunericul absolut ca formă de pedeapsă. N-au putut să le întunece însă Mințile și Spiritul, doar i-au omorât…
Celule – „case memoriale” ale valorilor morale și spirituale.
Spațiul de reculegere și rugăciune, arhitect Radu Mihăilescu
Peste 20.000 de nume gravate, culese în 10 ani de muncă…
Locul unde poți plânge.
Locul unde îți promiți că nu vei uita.
“Cortegiul Sacrificaţilor“, Aurel Vlad – strigăt la pereți…
Program de vizitare al Muzeului Memorial de la Sighet (pe site veți găsi o mulțime de informații, mărturii, fotografii).
Vizitați! Citiți, dați-vă timp să aflați cine am fost și cine suntem. Luați cu voi bunici și părinți nostalgici, luați cu voi copii și adolescenți, plantați-le în memorie existența adevărului, poate îl vor căuta singuri mai târziu.
Și nu vă mai mândriți superficial că sunteți români, mândria aceasta trebuie să se ridice din rușinea a ceea ce am fost în stare să facem semenilor noștri, nouă.
