Odată „purificată” de marii proprietari, societatea rurală a fost infectată pentru mulţi ani de zile cu virusul „luptei de clasă”.
Ţărănimea a fost divizată în trei categorii: ţăranii săraci (care urmau să aplice „dictatura proletariatului”), ţăranii mijlocaşi (acuzaţi în permanenţă de „şovăială” şi duplicitate) şi, în sfârşit, chiaburii (identificaţi ca răul absolut).
Cuvântul „chiabur” (derivat din limba turcă) era aproape nefolosit în limba română, dar a fost adoptat de propaganda comunistă în lexicul uzual ca un fel de „traducere” a cuvântului „kulak”, folosit în perioada de teroare stalinistă din URSS.
În R.P.R., chiaburii reprezentau doar 7 % din populaţia rurală, dar în categoria lor erau incluşi, după caz, ţărani declaraţi de organele locale ca potenţiali „duşmani de clasă”. Aşa se face că au ajuns să fie incluşi în categoria rău-famată ţărani mijlocaşi sau chiar ţărani săraci, cu suprafeţe minime de pământ, dar socotiţi nesupuşi regimului, pentru că nu şi-au predat „cotele” obligatorii, pentru că au refuzat să intre în colectivă sau pentru că, prin autoritatea lor profesională, influenţau şi pe alţii în sensul refuzului.
În rândul chiaburilor au fost trecuţi fermieri model, care au practicat agricultura modernă şi au obţinut recolte record de cereale sau rase productive de animale. Aceştia erau ponegriţi, făcuţi vinovaţi de toate relele, marginalizaţi, adesea arestaţi, anchetaţi şi condamnaţi. Averea le era confiscată şi folosită ca nucleu al colectivei, iar copiii lor erau împiedicaţi să-şi continue studiile sau obligaţi să-şi facă armata în detaşamentele de muncă.
Frecvent, „chiaburii” ameninţaţi să-şi distrugă viitorul copiilor prin originea nesănătoasă renunţau de bună voie la cea mai mare parte a pământului, care trecea în patrimoniul statului.
Prin demonizarea şi reprimarea chiaburilor, lumea satului şi-a pierdut elitele şi modelele.
Muzeul Sighet: Sala 18 – Colectivizarea. Rezistenţă şi represiune
