Doamna Ana Blandiana a susţinut luni, 26 mai, ora 18, în Aula Magna a Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Cluj, conferinţa De la Ediculê la Sighet, despre credinţa şi memoria modelelor.
Conferinţa Dnei Ana Blandiana a avut loc la invitaţia IPS Părintele Mitroplit Andrei.
La eveniment a participat un numeros public, majoritatea fiind studenţi teologi.
Conferinţa a fost urmată de o discuţie a dnei Ana Blandiana cu tinerii teologi.
http://ot.ubbcluj.ro/
Preyentăm mai jos textul conferinţei şi discuţiile care au urmat
De la Edicule la Sighet, despre credinţă şi memoria modelelor
(variantă revizuită conform înregistrării)
ÎPSS Andrei Andreicuţ: Cinstită asistenţă, pentru şcoala noastră teologică este astăzi o zi mare pentru că doamna Ana Blandiana este om rarissim. Cu durere constatăm că oamenii aceştia sunt tot mai puţini. Şi atâta vreme cât îi avem, trebuie să ne folosim de ei. Ne aduc aminte de o lume frumoasă, de o lume pe care ei au gândit-o şi ar vrea-o întruchipată aievea printre noi, dar în lumea noastră, cu păcat, sunt multe lipsurile. Mă întorc, avem între noi un om rar, o fiinţă sensibilă, dotată de Dumnezeu cu harul poeziei, cu harul scrisului, care în vremuri grele, deşi slabă ca şi constituţie, puternică însă ca şi suflet, a cutezat să înfrunte un sistem ticălos. Dumneavoastră, marea majoritate, sunteţi tineri. Şi doar din auzite realizaţi că acel sistem a fost sistemul celui rău, a reuşit să strecoare în sufletele oamenilor frica şi au fost puţini cei care nu mai aveau frică. Doamna Ana Blandiana a fost unul dintre ei, pentru că (atunci când cine cuteza să spună ceva împotriva lui Ceauşescu şi a Securităţii lui?), folosindu-se de darul pe care i l-a dat Dumnezeu, a scris… poate domniile lor îşi aduc aminte de mai multe lucruri, dar eu îmi aduc aminte de poeziile cu Arpagic, care îl parodiau pe Ceauşescu. Cine ar fi îndrăznit să facă asta? Când Dumnezeu a adus libertatea, a fost printre stegarii celor care încercau să instaureze o lume mai bună. Cât s-a putut, cât s-a reuşit doar Dumnezeu, care le ştie pe toate, ar putea cuantifica. În orice caz, şi titlul comunicării pe care vrea să ne-o prezinte astăzi este grăitor: De la Edicule la Sighet, despre credinţă şi memoria modelelor. Sunt 300 de ani de la martiriul Brâncovenilor, iar în ce-i priveşte pe martiri domnia sa a avut o preocupare aparte, alături de distinsul dânsei soţ, domnul Romulus Rusan. Au făcut o lucrare minunată: Memorialul de la Sighet. Şi este în spiritul a ceea ce a spus Sfântul Apostol Pavel: Aduceţi-vă aminte de înaintaşii voştri, băgaţi de seamă bine cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa! Mulţi oameni au murit dorind să fie o lume mai bună. Şi, din nefericire, din memoria colectivă, încet-încet, icoana lor se şterge. Or, doamna Ana Blandiana ne ajută ca să nu uităm… Să nu uităm şi să ne uităm în sus la modelul lor, începând cu Brâncovenii, care şi-au mărturisit credinţa cu viaţa şi până la cei ce-au pierit în închisoarea de la Sighet şi în alte închisori pentru o lume mai bună. Bine aţi venit la noi!
Ana Blandiana: Există personalităţi al căror destin reuşeşte să atingă o valoare simbolică atât de înaltă încât posteritatea lor rămâne vie pentru simplul motiv că epocile posterioare simt nevoia nu numai să se raporteze la modelul pe care îl reprezintă, ci să îl reformuleze iar şi iar în funcţie de evoluţia istorică, aşezându-l în viitorurile succesive, ca pe un etalon capabil să le măsoare.
În mod evident, Constantin Brâncoveanu este o astfel de personalitate, la destinul căruia gândul ni se întoarce, nu numai cu pietatea datorată lucrurilor definitiv clasate, ci şi cu neliniştea comparaţiei cu noi înşine. E destul să ne gândim la semnificaţiile pe care le-a avut în 1914 bicentenarul martiriului lui pentru românii cu inima împărţită între Antantă şi Tripla Alianţă, ca să poată salva ori Transilvania, ori Basarabia. Sau este destul să ne gândim la semnificaţiile care se adaugă tricentenarului de azi, când situaţia din Ucraina ne recântăreşte opţiunile şi le dă o nouă greutate. Pentru că, înainte de toate, chiar înainte de profunda semnificaţie morală şi mistică a morţii sale, Constantin Brâncoveanu este simbolul aşezării noastre pe locul unde se bat munţii în capete.
Primul dintre cele 9 puncte de acuzare transcrise de Anton Maria Del Chiaro, secretarul şi biograful său, este „…că întreţinea corespondenţă secretă cu împăratul Austriei, cu Moscova, cu Polonia şi cu Republica Veneţiei…” Pentru că Brâncoveanu a fost domnitorul Ţării Româneşti care pe parcursul a mai bine de un sfert de secol de domnie a reuşit, cu infinită inteligenţă şi subtilitate, să menţină un echilibru, care nu putea fi decât instabil, între marile puteri care îl înconjurau, luptau între ele, dar erau în egală măsură periculoase. Domnia sa a fost în multe privinţe miraculoasă şi, în pofida tragediei prin care s-a încheiat, o incredibilă victorie. Şi asta nu numai pentru că, deşi aşezată în timp şi spaţiu „în calea tuturor răutăţilor”, cum zice cronicarul, a fost o domnie lungă şi bogată, ci pentru că posteritatea sa culturală a fost fără egal. Om de cultură şi de gust el însuşi, poliglot, ştiind să preţuiască şi să se înconjoare de personalităţi (să ne gândim doar la stolnicul Constantin Cantacuzino şi la Mitropolitul Antim Ivireanu), Brâncoveanu este cel mai important ctitor din istoria noastră şi, în acelaşi timp, dovada strălucitoare că puterea artei este mai perenă decât puterea politică şi că investiţia în spiritualitate şi cultură dă adevărata măreţie a unei epoci.
Când în 1688 Constantin Brâncoveanu se urca pe tronul Ţării Româneşti, era în curs tipărirea Bibliei iniţiate de Şerban Cantacuzino, „cel mai însemnat monument al literaturii religioase la români”, cum avea să scrie istoricul A.D. Xenopol. Constantin Brâncoveanu a continuat această operă care reprezintă pentru limba română ceea ce Biblia lui Luther reprezintă pentru limba germană, cum spune Alexandru Zub, după cum a continuat râvna construcţiei intelectuale a predecesorului său. A adus tiparniţe, a organizat învăţământul, prin Academia Domnească de la Sfântul Sava a schiţat în 1694 prima universitate românească şi, neobosit, a construit şi a reconstruit în Muntenia, Oltenia, dar şi în Transilvania biserici, mănăstiri şi palate în stilul care îi poartă numele şi care este chiar o parte, cea mai frumoasă, a definiţiei sufletului nostru. Arta românească nu poate fi imaginată fără sfertul de secol brâncovenesc, după cum spiritualitatea românească nu poate fi înţeleasă fără moartea sa.
Felul în care toată această operă realizată sub zodia unui nedezminţit noroc a fost încununată de nenorocul tragediei, transformate la rândul ei de puterea credinţei în apoteoză, a trecut din istorie în calendar, şi din cronici în legende şi balade. Cauzele răsturnării de destin pot fi însă analizate şi explicate în registru obiectiv, geopolitic. Obişnuiţi să înainteze dinspre Asia în triumf, turcii fuseseră respinşi la asediul Vienei, iar rumegarea înfrângerii îi făcea să fie mai răzbunători şi mai suspicioşi. Defecţiunea lui Cantemir, cel crescut la Istanbul, şi trecerea lui de partea noului rival, imperiul pravoslavnic, nu putea decât să crească bănuielile şi neîncrederea în colegul său de pe tronul Ţării Româneşti, căruia Casa de Austria îi conferise titlul de principe al Sfântului Imperiu, iar Ţarul Rusiei crucea de cavaler al Sfântului Andrei. Restul a fost împlinit de intrigile şi invidia pentru bogăţia sa legendară: turcii îl numeau pe Brâncoveanu „Altân bei” (domnitorul de aur), iar printre capetele de acuzare ale sentinţei se află şi acela că „şi-a procurat din Viena timpane şi trâmbiţe de argint când însuşi marele sultan nu le avea”.
Povestea pătimirii sale se cunoaşte în detalii din cartea lui Anton Maria Del Chiaro, „Storia delle moderne rivoluzione della Vallachia”, publicată în 1718, la doar câţiva ani după consumarea evenimentelor. Mazilit la 24 martie 1714 şi dus împreună cu cei patru fii şi cu vistiernicul Ianache Văcărescu la Istanbul, este torturat, ca şi însoţitorii săi, timp de trei luni, apoi sunt lăsaţi un timp ca să se şteargă urmele rănilor pentru apariţia în marele spectacol al execuţiei. În dimineaţa sfârşitului sunt scoşi din închisoarea celor 7 turnuri, Edicule, la 5 dimineaţa şi purtaţi desculţi, îmbrăcaţi în cămăşi lungi, de jur împrejurul zidurilor, apoi prin Fanar, ca să ajungă în cele din urmă la somptuoasa estradă construită anume pentru execuţie pe malul Bosforului, unde aveau locuri rezervate, ca la un spectacol de gală, nu numai sultanul Ahmed al III-lea şi marele său vizir, ci şi ambasadorii puterilor occidentale la Înalta Poartă.
Din scenariul spectacolului făcea parte şi propunerea de abjurare a legii sale şi de trecere la islamism ca preţ al salvării, dar Constantin Brâncoveanu a refuzat să-şi negocieze credinţa, preferând să plătească cu viaţa obţinerea vieţii de apoi. S-au păstrat ultimele sale cuvinte adresate fiilor săi Constantin, Radu, Ştefan şi Matei, jertfiţi şi ei prin refuzul patern: „Iubiţii mei fii, şi bunurile, şi viaţa ne sunt pierdute. Acum trebuie să ne îngrijim să nu ne pierdem şi sufletele. Fiţi bărbaţi, iubiţii mei, şi nu vă fie teamă de moarte. Vedeţi ce a suferit Hristos pentru noi şi de ce moarte a murit. Rămâneţi tari în credinţă şi nu vă clătinaţi nici pentru viaţa voastră, nici pentru lumea toată!”. Astfel, ceea ce trebuia să arate şi să dovedească supremaţia Semilunii asupra Crucii s-a transformat într-o apoteoză creştină. Cumplita cruzime otomană şi cutremurătoarea tărie spirituală a domnului valah, cunoscut de cancelariile occidentale, a făcut înconjurul Europei. Presa continentului, care nu uitase încă spaima de la asediul Vienei, a relatat cu emoţie, revoltă şi admiraţie cele întâmplate (o reacţie mediatică asemănătoare avea să se declanşeze în ceea ce ne priveşte, doar şaptezeci de ani mai târziu, la execuţia lui Horia si Cloşca). În ceea ce priveşte lumea ortodoxă, Calinic, mitropolit de Haricleea ce avea să devină patriarh al Constantinopolului, a dedicat un lung poem credinţei şi virtuţilor domnitorului martir al Ţării Româneşti, iar tragedia sa cutremurătoare a devenit în Carpaţi subiect de doine şi balade. În celebrul distih „Brâncoveanu Constantin, boier vechi şi domn creştin”, care revine ca un leit motiv în diferitele forme de poezie populară, se simte nu numai compasiunea şi adeziunea, ci şi mândria autorului anonim de a-l avea ca prototip de credinţă şi nobleţe a stirpei sale. Acel „boier vechi şi domn creştin” în gura poetului ţăran rezumă un ideal istoric şi defineşte un model. Când, în 1992, Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat, Brâncoveanu lumina cu sfinţenie de veacuri în inima ţăranului român.
Ideea acestei conferinţe şi a temei sale – legătura dintre modelul reprezentat de domnitorul martirizat în secolul 18 şi modelul reprezentat de victimele comunismului – a aparţinut Înalt Preasfinţitului Andrei. Fără îndemnul Înalt Preasfinţiei sale de a vorbi în cadrul Anului Brâncoveanu şi despre Memorialul de la Sighet, nu cred că aş fi avut curajul să alătur cele două tragedii, totuşi atât de asemănătoare. Dar onoarea de a fi invitată să vorbesc s-a transformat într-o emoţionantă provocare atunci când am aşezat lucrurile faţă în faţă şi, în pofida veacurilor care le despart, le-am descoperit continuate ca într-o oglindă. Cum altfel ar putea fi citit refuzul istoricului Gheorghe Brătianu de a-şi obţine eliberarea cu preţul abjurării propriilor idei despre originea şi formarea unităţii româneşti? „O enigmă şi un miracol: poporul român”, marea sa operă despre tradiţia istorică privind întemeierea statelor româneşti trebuia amputată prin eliminarea Basarabiei din demonstraţie, pentru ca autorul ei să-şi recapete nu numai libertatea, ci şi poziţia ştiinţifică şi privilegiile sociale. Dar Gheorghe Brătianu n-a acceptat să-şi negocieze ideile şi a murit într-o celulă a închisorii din Sighet înainte de a împlini 55 de ani. Echivalând cu o sinucidere, refuzul său, care-i lipsea pe sovietici de girul ştiinţific al ocupării Basarabiei, a fost, chiar fără prezenţa spectaculoasă a călăului şi a ambasadorilor occidentali, la fel de cutremurător. În timp ce Brâncoveanu s-a jertfit „pentru a nu rata împărăţia lui Dumnezeu”, cum spunea un biograf, istoricul Gheorghe Brătianu s-a jertfit pentru a nu infirma adevărul istoriei şi construcţiei naţionale. Şi într-un caz şi în altul, ei au făcut-o pentru a nu-şi călca legea şi credinţa. În letopiseţul modelelor noastre, numele lui Gheorghe Brătianu se aşază lângă cel al marelui voievod ca nişte luminoase puncte de sprijin în formarea noilor generaţii.
În Cartea Morţilor, operă esenţială, chiar dacă în mod fatal neexhaustivă, despre represiunea comunistă, editată anul trecut de Romulus Rusan, după cercetări de ani de zile la Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet, figurează (evident, incomplet si provizoriu până la deschiderea totală a arhivelor) 221 de slujitori ai bisericilor, preoţi, călugări, pastori, prelaţi, majoritatea – prin logica aritmetică a situaţiei – ortodocşi, „cenzuraţi de moarte” cum ar fi spus Camil Petrescu, dintre cei mai bine de 2000 de preoţi ortodocşi întemniţaţi în puşcăriile anilor 1948-1964. Se cunosc două valuri masive de arestări preoţeşti: în august 1952, chiar în ziua de Sfânta Maria Mare, şi în 1959, dar li s-au adăugat cei arestaţi dintre membrii Oastei Domnului şi marii intelectuali de la întâlnirile mistice ale Rugului Aprins, marele poet Vasile Voiculescu sau ieroschimonahul Daniil Tudor. Toţi aceşti oameni plăteau cu libertatea, sănătatea şi, uneori, cu viaţa, credinţa în Dumnezeu şi faptul că îşi îndeplineau datoria şi nu-şi trădau nici misiunea, nici propria definiţie. Printre capetele de acuzare ale ultimei condamnări a tatei (preot ortodox) figurează acuzaţia că prin predicile sale se împotrivea materialismului dialectic. Practic, lui şi altor preoţi ca el li se reproşa că sunt ei înşişi, că nu-şi trădează menirea că – uluitoare obiecţie! – cred în Dumnezeu.
Asemenea lucruri şi asemenea suferinţe se întâlnesc la tot pasul în memoriile din închisorile comuniste. La Sighet, dar şi în alte închisori, unde preoţi şi ierarhi erau supuşi la cele mai înjositoare cazne. La Gherla, un preot, în cadrul aşa-zisei reeducări din 1962, a fost ucis cu coada unei mături înfiptă în gât pentru că a refuzat să cădelniţeze cu murdării, aşa cum i-a ordonat călăul. La Aiud, ca şi la Sighet, cadavrele preoţilor pe care torţionarii îi considerau recalcitranţi şi nereeducabili pentru că sfidau ateismul comunist erau azvârlite în gropi săpate la întâmplare pentru ca familiile să nu-i mai poată găsi niciodată. Ulterior, s-au construit peste ele cocini de porci dar, în locul crucii la care aveau dreptul, s-a înălţat în 1994 şi extraordinarul monument al arhitectului Anghel Marcu.
Tot astfel episcopii catolici şi greco-catolici întemniţaţi la Sighet, dintre care patru (Anton Durcovici, Valeriu Traian Frenţiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu) au şi murit acolo, se cuprind în aceeaşi aură a nerenunţării la propria lege, a necedării în faţa imperativelor terorii. (În toate închisorile din România au fost închişi 9 episcopi catolici şi 12 episcopi, unii consacraţi în clandestinitate, greco-catolici.) Prin cvasi-voluntariatul jertfei lor, ei se înscriu în aceeaşi memorie a modelelor morale. Pentru că oricine acceptă să plătească cu viaţa o convingere este un punct de sprijin în univers.
Aş vrea să mă opresc puţin aici şi să fac o mică digresiune care nu se cuprinde exact în tema conferinţei mele. Adesea se pune întrebarea: Cum se explică faptul că cei 14 episcopi catolici, romano-catolici şi greco-catolici, au fost întemniţaţi, în timp ce nu au fost întemniţaţi episcopi ortodocşi? Ei bine, aşa cum se găseşte explicat pe pereţii Memorialului de la Sighet, deosebirea nu este aceea că episcopii ortodocşi ai epocii au fost mai supuşi comuniştilor, ci este aceea că, în timp ce catolicii nu puteau fi scoşi din treaptă decât de Roma, episcopii ortodocşi care nu s-au supus au fost scoşi din treaptă, iar unii dintre ei au chiar murit grabnic şi suspect şi încă neanalizat (neanalizat juridic în primul rând), în locurile în care au fost nu întemniţaţi, ci închişi: în mânăstiri. Aş vrea să-mi permiteţi să vă citesc lista de 18 nume, a episcopilor ortodocşi care au fost scoşi din treaptă şi înlocuiţi, evident, cu alţii care au acceptat să se supună: Emilian Antal, Partenie Ciopron, episcopul Armatei, Nifon Criveanu, episcop de Craiova, Atanasie Dincă, Efrem Enăchescu, episcopul Basarabiei, Eugenie Laiu Suceveanu, Grigorie Leu, episcop de Huşi, Irineu Mihălcescu, mitropolit al Moldovei, Valeriu Moglan, Policarp Moruşca, fost episcop în America (căruia nu i s-a mai dat voie să plece din ţară, să se mai întoarcă, şi a fost închis într-o mănăstire), Veniamin Nistor, episcop de Caransebeş, Cozma Petrovici, episcop de Galaţi, Veniamin Pocitan, Nicolae Popovici (episcop de Oradea, figura aş putea zice cea mai luminoasă, cel puţin pentru mine, pentru că am crescut în preajma lui. Tata era preot în eparhia lui, iar în casa noastră el a fost modelul, pentru că a fost un mare intelectual care nu a cedat niciuna din ideile şi din credinţele sale şi care, deşi ştia ce urma să i se întâmple, a ţinut predici care au rămas de pomină, strângând imense mulţimi să-l asculte, nu numai pentru că avea extraordinarul dar al credinţei pe care putea s-o transmită celorlalţi, dar şi pentru că avea curajul să spună lucrurilor pe nume despre ceea ce se întâmpla în jurul lui în acea tulbure perioadă a anilor ’50). Continui: Visarion Puiu al Bucovinei, Tit Smedrea, Teodor Scorobeţ, Lucian Triteanu, episcop de Roman. Şi, evident, am înşirat doar episcopii.
În ceea ce priveşte preoţii închişi, ei au fost mai mult de 2000. Mă refer la preoţii ortodocşi. Iar, dintre ei, unii au fost chiar executaţi, cei care au ajutat grupurile de rezistenţă armată din munţi. De exemplu, din grupul Arnăuţoiu din Carpaţii Făgărăşeni au fost executaţi patru preoţi.
Deci, vreau să spun că nicio clipă când am lucrat împreună cu soţul meu, dar şi cu colegele mele dintre care două sunt aici (Ioana Boca, care este directorul administrativ al Fundaţiei care conduce Memorialul, şi Virginia Ion, care este secretarul ştiinţific), nicio clipă nu am avut sentimentul că, fiind ortodoxă, aparţin unui cult, unei biserici care a fost mai puţin demnă de stimă şi mai puţin luptătoare. În acelaşi timp, însă, aş mai vrea să adaug ceva: faptul că din tot ce se ştie acum din închisori – şi se ştie foarte mult, pentru că cea mai bogată literatură a ultimilor 25 de ani a fost literatura memorialistică a memoriilor de închisoare, în primul rând. În închisoare nu a existat diferenţă şi luptă între credinţe, ci dimpotrivă o apropiere prin suferinţă. Cazul extrem este cel al unui evreu care s-a convertit la creştinism, s-a botezat şi a devenit în cele din urmă părintele Nicolae de la Rohia. Dar în închisoarea Jilava mai există din afara bisericilor apostolice pastorul luteran Richard Wurmbrand, care, de asemenea, a lăsat o dâră luminoasă, nu numai în închisoare, ci şi după eliberare, pentru că, el însuşi fiind evreu creştinat, a plecat în America, iar acolo a dat cea mai senzaţională dintre primele mărturisiri despre crimele care se produc în România: invitat să vorbească despre represiunea comunistă în Congresul Statelor Unite, a făcut gestul spectaculos şi oarecum teatral, dar care a fost filmat şi fotografiat şi a apărut pe paginile a sute de ziare americane şi din restul lumii, de a-şi sfâşia cămaşa şi de a-şi arăta cicatricile dobândite în timpul torturilor.
Deci, ceea ce vreau să spun este că mi se pare că în închisoare s-a trăit, în faţa vieţii şi a morţii, s-a trăit într-o unire şi o uniune întru credinţă şi în Dumnezeu extraordinare.
Eu am crescut în acelaşi fel, pentru că cel mai bun prieten al tatei era preotul greco-catolic, părintele Maxim, care a suferit şi el ani lungi de închisoare şi care slujea în acelaşi cartier cu tata. Când, după ’89, am găsit sentinţa ultimei condamnări a tatei, unul din punctele de acuzare era că susţinuse că desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice nu foloseşte decât comuniştilor. Şi era un extraordinar preot ortodox! De asta mă întristează foarte tare şi atacurile greco-catolice la ortodocşi – şi ni s-au întâmplat şi nouă la Sighet în mai multe rânduri –, şi atacurile ortodoxe la greco-catolici, pentru că personal simt că deosebirile (care există şi care aparţin istoriei, nu credinţei) sunt nesemnificative faţă de credinţa în Dumnezeu, care este a tuturor.
Dar pentru că suntem la Cluj aş vrea să mai adaug, ca pe un studiu de caz, câteva cuvinte despre Părintele Florea Mureşan, o binecunoscută personalitate intelectuală a oraşului, al cărui destin mi se pare în multe privinţe nu numai exemplar, ci şi simbolic. Arestat la 15 august 1952, este dus la Canal şi face parte din îngrozitorul detaşament de pedeapsă format din 700 de deţinuţi preoţi. Din teribilul iad în care se murea pe capete, Părintele Mureşan s-a jurat că, dacă va scăpa cu viaţă, va construi o biserică. Ajuns după eliberare preot în Suciu de Sus, un sat de la poalele Munţilor Ţibleş, nu numai că a înălţat biserica făgăduită, cu două chilii mânăstireşti, dar a devenit singura autoritate a locului recunoscută de ţăranii pe care i-a mobilizat şi organizat să construiască un pod, o şcoală, un cămin cultural. Ca urmare, a fost arestat din nou şi condamnat la 20 de ani. A murit la Aiud în 1963.
Ne-a povestit viaţa lui, acum câţiva ani, la Sighet, Părintele Gavriil Burzo, arhimandritul Mănăstirii Breaza de la Suciu de Sus, care i-a fost învăţăcel şi-i păstrează o luminoasă amintire, demnă de a fi aşezată în galeria marilor exemple coborâtoare din stirpea Brâncoveanului, cel care şi-a plătit nerenunţarea la credinţă nu cu o viaţă, ci cu şase vieţi.
După ce li s-au tăiat capetele – care au fost înălţate în suliţe şi purtate în alai prin cetate – trupurile Brâncovenilor au fost aruncate în mare, de unde noaptea pescarii creştini le-au pescuit şi le-au îngropat în insula Halki. Peste 6 ani, în 1720, doamna Maria, soţia şi mama celor martirizaţi, le-a recuperat oasele şi le-a îngropat în Biserica Sf. Gheorghe Nou, în faţa căreia acum se află, profund simbolic, kilometrul 0 al României. Acum câteva zile mormântul a fost deschis pentru ca moaştele celui canonizat între timp să poată fi aşezate într-o raclă de sticlă şi venerate.
Iată un sfârşit de poveste de care urmaşii lui de la Sighet, de la Aiud, de la Gherla şi din alte închisori nu au avut parte. La Sighet, trupurile despuiate ale celor morţi erau duse noaptea în Cimitirul Săracilor sau în alte cimitire şi înmormântate fără cruce şi fără niciun semn care să marcheze groapa. Dimpotrivă, se aşeza brazdă de iarbă deasupra, ca să nu se recunoască locul. Ba, culme a cinismului, fostul comisar politic al închisorii dădea după ’89, până acum câţiva ani, interviuri în care povestea de fiecare dată altceva; că au fost aruncaţi într-o fântână, sau sub un pod, sau într-o curte uitată… În anii ’70 ai secolului trecut, vrând să demonstreze liberalismul conducătorului care se plimba cu regina Angliei în caleaşcă, au fost chemaţi urmaşii familiilor Maniu şi Brătianu şi li s-a repartizat câte un schelet. Primul a fost refuzat pentru că scheletului – care s-a dovedit de altfel de femeie – îi lipsea tija metalică din picior, pe care Maniu o avea de la o operaţie. Cel de-al doilea a fost dus la Florica şi aşezat sub o inscripţie evazivă.
În 1990 am ţinut la Sorbona III o conferinţă intitulată „Convertibilitatea suferinţei”, în care pledam pentru sfârşitul înstrăinării celor două Europe prin convertibilitate reciprocă a experienţelor lor diferite. Iar experienţa noastră era suferinţa. Am încercat să-i fac să înţeleagă această suferinţă ca pe o zestre pe care Europa de Est o aduce lumii libere, ca să fie adăugată patrimoniului european. Pentru că suferinţa este un patrimoniu. Această pledoarie desfăşurată atunci, în ’90, pe orizontala geografiei („Istoria este mai ales geografie”, spunea Jules Michelet, iar destinul Brâncovenilor, şi al Brătienilor, şi al nostru, al tuturor, o confirmă)… această pledoarie am reluat-o pe verticala generaţiilor la Sighet, încercând să convertim suferinţa ultimilor 50 de ani de comunism în moneda curentă a tinerelor generaţii.
Pentru că cea mai mare victorie a comunismului – o victorie de a cărei importanţă ne-am dat seama într-un mod dramatic abia după 1989 – a fost crearea omului fără memorie, omului nou, omului cu creierul spălat, care nu trebuia să-şi amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism. Memoria este o formă de adevăr şi ea trebuia distrusă pentru a se putea distruge sau manipula adevărul. Distrugerea memoriei – crimă în acelaşi timp contra raţiunii şi contra istoriei – este opera primordială a comunismului.
În aceste condiţii, întrebarea pe care ne-am văzut nevoiţi să ne-o punem a fost „Poate fi învăţată memoria?” Şi, dacă da, poate fi realizată o şcoală a memoriei?
Anul trecut Memorialul de la Sighet a împlinit 20 de ani. A fost nu numai răspunsul la aceste întrebări, ci şi jubileul primului memorial al victimelor comunismului din lume. A fost celebrat prin numeroase acţiuni pe parcursul întregului an şi încheiat solemn în decembrie la Casa Europei din Paris. A fost o victorie prin care se recunoştea nu numai convertibilitatea suferinţei, ci şi necesitatea reînvăţării memoriei într-o lume amnezică, în care uitarea se naşte dintr-o indiferenţă bine organizată. Nu cuprinde, oare, globalizarea, printre ingredientele sale misterioase, uitarea tradiţiilor diferite de la o ţară la alta, sau uitarea criteriilor tradiţionale ale Binelui şi ale Răului? Venită după o jumătate de secol de distorsionare a memoriei sub presiuni ideologice, această uitare de tip nou este îmbrăcată în cămaşa de forţă a corectitudinii politice. Jubileul, sărbătorit internaţional, al primului Memorial al Victimelor Comunismului a fost recunoaşterea adevărului că memoria nu este un drum spre trecut, ci unul spre viitor, că pentru a avansa prevenind accidentele, trebuie să priveşti în permanenţă în oglinda retrovizoare a memoriei. „A învăţa înseamnă a-ţi aminti” spunea Socrate. A învăţa şi a reconstitui memoria înseamnă a înţelege că dragostea, care este combustibilul vieţii, trebuie să fie mereu mai puternică decât ura, care este combustibilul istoriei, şi că, pentru a nu fi fost suportate în zadar, amintirea şi sensul tragediilor trebuie trecute generaţiilor următoare, ca un patrimoniu capabil să le îmbogăţească.
Faptul că, după 300 de ani, modelul Brâncoveanu continuă să existe pentru noi, este o dovadă că suntem vii.
Discuţii (fragmente)
Ana Blandiana: Vă mulţumesc mai ales pentru atenţie şi pentru liniştea aşa aproape electrică pe care o simţeam. I-am spus Înalt Preasfinţitului că mi-ar plăcea – sigur că nu-i obligatoriu, dar că mi-ar plăcea – să şi stăm de vorbă, că nu ştiu cât de curioşi sunteţi dumneavoastră despre ce o să spun eu, dar că eu aş fi foarte curioasă să ştiu ce spuneţi dumneavoastră.
Pr. Prof. Vasile Gordon: Înalt Preasfinţia Voastră, distinsă doamnă Ana Blandiana, părinte decan, onorată asistenţă, mari momente de ezitare am avut dacă să mă ridic totuşi sau nu, pentru că aveam de gând să iau cuvântul la un moment dat, nu chiar primul. După ce am ascultat conferinţa şi mărturisirea, mărturia doamnei Ana Blandiana, parcă am simţit că se impune un moment de tăcere sau clipe de linişte mai multă – că aţi invocat cuvântul linişte. O să vă pun întrebarea, nu o să lungesc comentariul meu. Am îndrăznit să iau cuvântul pentru că vă cunosc de mult. Nu numai din scris şi din auzite, ci şi personal. Spre ruşinea mea, nu am ajuns decât anul trecut la Sighet, dar mulţumesc Domnului că am ajuns, şi aş vrea o mărturie pentru tinerii care sunt aici şi pentru ceilalţi care n-aţi ajuns. Şi din partea unui preot: Să vă duceţi neapărat, pentru că acolo veţi găsi nu numai o lecţie de istorie şi de românism, ci şi o lecţie, teologic vorbind, de soteriologie, mai pe româneşte, o lecţie de mântuire. Pentru că toţi cei care sunt acolo nominalizaţi au fost şi au rămas pe cărarea mântuirii, pe cărarea Împărăţiei. M-a impresionat foarte mult totul, bineînţeles. După aproape trei ore am ieşit cu o mare durere de cap, dar nu de oboseală, ci de apăsare a unei dureri şi, în parte, a unei vinovăţii, pentru că, până în ’89, deşi aveam o vârstă, n-am ştiut multe lucruri şi chiar poate am stat aşa, cum se spune mai simplu, cu capul între urechi. Şi am avut acum momente de mustrare. M-a impresionat foarte mult, în mod special, camera preoţilor, acea cameră dedicată diferiţilor preoţi şi ideea deosebită pe care aţi avut-o, pentru care vă felicit în mod deosebit, de a-i aşeza la un loc, aşa cum aţi spus dumneavoastră: pe un perete sunt preoţi ortodocşi, în frunte cu ierarhi, pe alt perete catolici şi greco-catolici cu ierarhi lor, şi pe alt perete, protestanţii şi neoprotestanţii. Pentru că în închisori au fost împreună. M-a impresionat foarte mult şi panoul dedicat lui Nicolae Steinhardt. El fiind şi un mare predicator, cartea “Dăruind, vei dobândi” este o perlă a literaturii române, dar şi o perlă a omileticii româneşti. Doamnă Ana Blandiana, deşi parţial ştiu răspunsul, pentru tineri, cum reuşiţi? Aţi mărturisit ceva adineauri. Cum reuşiţi, într-un mod excepţional aş zice în România, să fiţi foarte apropiată şi de ortodocşi, şi de catolici, şi de greco-catolici, şi de protestanţi, şi de neoprotestanţi? Vă rugăm să ne spuneţi aşa pentru tineri, în special, şi vă mulţumim.
Ana Blandiana: Vă mulţumesc, părinte-profesor, şi pentru că aţi fost la Sighet, şi pentru că i-aţi îndemnat şi pe tineri să meargă. Cum să spun? N-am o dorinţă mai mare decât aceea ca tinerii să se ducă şi să vadă ce este acolo… În primul rând, pentru că, o spun fără dubiu, vizitarea şi – sunt convinsă că mă confirmă cei care au fost – vizitarea acestui Memorial care încearcă să spună adevărul despre ceea ce a fost şi despre puterea celor care au rezistat la ceea ce a fost este o experienţă existenţială. Când mă duc la Sighet şi stau şi mă uit la feţele celor care ies din muzeu, observ o iluminare. Nu ies zdrobiţi de îngrozitoarele lucruri pe care le-au aflat, ci ies înălţaţi de faptul că, iată!, românii au şi modele, că ceea ce s-a petrecut a lăsat şi urme luminoase.
În orice caz, în ce priveşte întrebarea dumneavoastră vă sunt efectiv recunoscătoare, pentru că am ezitat şi m-am hotărât în ultima clipă să vorbesc şi despre asta, pentru că n-aş fi vrut să fie înţeles greşit ceea ce spun –, dar, încă o dată, am crescut în această atmosferă. Nu cred că tata era o excepţie, nu cred că era ceva deosebit că doi preoţi, unul ortodox şi unul greco-catolic, erau prieteni. Cred că, dimpotrivă… Se spunea că erau cei doi plămâni ai credinţei româneşti, că erau cele două biserici surori. Atunci de ce această neîncredere care, paradoxal, parcă creşte din ea însăşi? Vreau să vă spun… cum să spun?, şi chiar nu mai am reticenţa de a nu spune… Când am făcut sala despre care vorbiţi, sala despre persecuţiile religioase, Romulus Rusan şi cu Ioana Boca au fost la un vicar la Patriarhia noastră, ca să ceară sprijin şi documente, iar, pe de altă parte, eu am scris arhiepiscopului de la Blaj, rugându-l să ne ajute… Nu ni s-a răspuns nimic. Deci, nu am primit sprijin nici de la o biserică, nici de la alta. Nu pot să înţeleg, în primul rând, din moment ce este evident nu numai că este acelaşi Dumnezeu, nu numai că e acelaşi popor, nu numai că sunt culte şi rituri cu minime diferenţe, că, la un moment dat, din anumite motive de ordin politic, s-a petrecut o schimbare, iar după aceea, din alte motive de ordin politic, s-a petrecut o schimbare inversă, ce pot să aibă aceste schimbări, ce legături pot să aibă cu credinţa şi cu relaţiile dintre noi?
Sper din toată inima că lucrurile vor evolua încet-încet în bine, dar nu graţie indiferenţei, adică nu graţie faptului că vom ajunge din urmă pe apusenii care nu mai au, cum să spun… care chiar nu mai au credinţă. Pot să vă povestesc o întâmplare, care pe mine pur şi simplu m-a zguduit. Eram împreună cu soţul meu la Padova, unde am avut nişte conferinţe, şi, pentru că Padova este şi un mare centru religios, de pelerinaj la Domul Sfântului Anton, ne-am dus şi noi să vizităm, să vedem. Era, însă, o coadă foarte mare şi veniţi din diverse ţări. Şi, vorbind între noi româneşte, ne-a auzit un călugăr care supraveghea. Şi a venit la noi şi ne-a spus: “Şi eu sunt român”. A insistat să ne ducem seara să mâncăm la trapeză cu toţi călugării care supraveghează pelerinajul şi care erau câteva zeci. Erau români, unguri, polonezi, slovaci, sloveni, estonieni. Nu era niciun italian, sau francez… Iar eu am întrebat: „Dar cum, nici un italian? De ce?” „Pentru că italienii nu se mai fac călugări!” Deci, vă daţi seama care este concluzia unei asemenea întâmplări? Credinţa s-a păstrat în condiţiile represiunii şi ale suferinţei mai bine decât în condiţiile societăţii de consum.
Deci, sper din toată inima că o să ajungem să nu mai luptăm între noi, nu pentru că niciunuia n-o să ne mai pese de credinţa noastră, ci pentru că o să înţelegem că trebuie să fim alături pentru că totul ne uneşte.
Maria Bărcan: Sunt o profesoară pensionară de matematică. De aceea, vă rog să-mi scuzaţi exprimarea. Spun şi eu un gând al domnului părinte: să mergeţi la Sighet! Aveţi ce vedea! În fiecare an, când am putut, am fost acolo. Să ştiţi că aveţi ce vedea! Aveţi ce învăţa ca astfel de lucruri ca cele care s-au petrecut să nu se mai întâmple niciodată. În ceea ce priveşte, expunerea doamnei Ana Blandiana, sunt profund emoţionată ca şi, cred, toţi din această sală. Mi-a plăcut foarte cum a vorbit şi a răspuns la întrebarea domnului părinte. Eu de multe ori am văzut discuţii de acest fel între ortodocşi şi greco-catolici şi spun cu tărie că ura nu este creştinească, nu are ce căuta între noi. Credinţa elimină ura! Aş vrea să vă mai spun că, la Sighet, doamna Ana Blandiana a făcut cu soţul dânsei nişte lucruri excepţionale. Toată lumea îi admiră. Mergeţi şi vedeţi! O dată, de două ori… Mergeţi şi vedeţi! Am fost acolo de câte ori am putut şi la una dintre aceste întâlniri a fost părintele Burzo, despre care dânsa, doamna Ana Blandiana a vorbit, şi să nu vă mai spun că a fost o surpriză că a slujit împreună cu părintele greco-catolic Tertulian Langa din Cluj…
Ana Blandiana: A, eraţi acolo!
Maria Bărcan: Unul greco-catolic, şi unul ortodox, şi au stat în aceeaşi celulă, în aceeaşi închisoare. Deci securiştii nu au făcut deosebire: Tu eşti aşa, tu eşti aşa. Au stat împreună. Acum noi de ce nu putem fi împreună? Vă mulţumesc şi mă scuzaţi!
Ana Blandiana: Eu vă mulţumesc! A fost într-adevăr un moment atât de emoţionant… Îmi pare grozav de bine că vi l-aţi amintit pentru că se leagă de una din marile noastre probleme la Sighet… Întotdeauna de Înălţare se strâng… vin oameni din toată ţara, şi întotdeauna se face un parastas în Cimitirul Săracilor. Şi, ca să vă daţi seama că nu exagerez când spun că lucrurile au mers spre rău este că, în urmă cu 20 de ani, slujeau la parastas preoţi de toate confesiunile, nu numai ortodocşi şi greco-catolici, ci şi călugări catolici, pastorul reformat, preotul ucrainean. Erau vreo cinci-şase, în timp ce acum este nu numai o mare problemă să punem alături un greco-catolic şi un ortodox, dar nici nu pot să slujească împreună, nu au voie să slujească împreună şi fac exact aceeaşi slujbă de două ori. Şi noi ascultăm de două ori parastasul, făcut o dată de unul, şi o dată de celălalt. Ei bine, acum câţiva ani, când încă nu era această situaţie, care are şi partea ei de ridicol, din păcate, s-a întâmplat să vină părintele Langa, o mare personalitate, celebru deţinut politic pentru că a stat foarte mulţi ani în închisoare. Şi noi chiar ne gândeam: Doamne, Dumnezeule, sper, sper că n-o să facă ceva care să înrăutăţească lucrurile, adică, fiind un om cu atât de mare prestigiu, dacă ar fi început să zică ceva rău de ortodocşi, eu ar fi trebuit să răspund. Şi, când colo!, dimpotrivă… Deci, a vorbit părintele Langa şi deodată, era înainte de slujbă, când eram încă în Memorial, se ridică părintele Burzo, care spune: “Mă mai cunoaşteţi?” Şi au căzut unul în braţele altuia începând să plângă, iar noi aveam senzaţia că asistăm la un miracol. Deci, se poate!
Ana Blandiana: Am primit mai multe bileţele cu întrebări. Prima întrebare sună aşa: „Ce suferinţe ne mai aşteaptă? Vom rezista la încercările ce vor urma, ce prevedeţi?” Este clar n-am cum să ştiu, eu nu sunt Mafalda, dar vreau să vă spun ceva. Pe mine Dumnezeu m-a pus în categoria oamenilor care văd partea plină a paharului… Deci, în general, chiar dacă sunt uneori extrem de pesimistă pe termen scurt, nu mi-am pierdut niciodată optimismul pe durată lungă. Vreau să vă dau un exemplu, chiar dacă nu-i nimic original în ceea ce spun, comparaţia apare curent. Este clar că epoca noastră seamănă enorm cu epoca sfârşitului Imperiului Roman. Deci, globalizarea asta nu este prima globalizare a istoriei lumii. Prima, cel puţin cea cunoscută de noi, europenii, a fost cea a lui Alexandru cel Mare, ai cărui generali, după moartea lui, s-au răspândit şi au transformat în ţări de limbă greacă toate ţările din jurul Mediteranei, deci greaca era atunci americana de astăzi. După aceea a venit marea globalizare a Imperiului Roman, care, a cucerit o parte mult mai mare din lume. Marea Mediterană a devenit Mare Nostrum, latina a devenit lingua franca, amestecul a devenit tot mai general. Pierzându-şi propria credinţă în proprii zei, Imperiul Roman a început să importe zei de la toate popoarele pe care le cucerea… Ş.a.m.d. Ş.a.m.d. Ei bine, Imperiul Roman a dispărut sub invazia popoarelor migratoare. În mod evident, civilizaţia noastră se clatină, a Europei în primul rând, se clatină sub valurile de imigranţi care, ce-i drept, nu vin pe cai cu carnea sub şa, dar vin cu propriile obiceiuri, cu propriile credinţe, pe care încearcă să le impună. Şi Europa, lumea occidentală, dispare încet-încet pe partea ei bună, adică dispare pentru că rămâne credincioasă luptei de secole pentru drepturile omului care acum se întorc împotriva ei. Dar, optimismul de care vorbeam, zic eu, rămâne valabil pentru că nici o dată cu dispariţia Imperiului Roman sub loviturile cu popoarelor care veneau şi ştergeau de pe faţa pământului o înaltă civilizaţie, lumea nu a dispărut, dimpotrivă, a reuşit să o ia de la capăt chiar împreună cu acele popoare noi şi, pe bazele iubirii creştine, să se nască Europa şi, după aceea, cultura europeană. Ca să nu mai vorbim de ceva şi mai extraordinar. Existase probabil Atlantida. Ei bine, din Atlantida n-a rămas absolut nimic, niciun firicel de piatră care să dovedească că a existat acolo acea insulă perfectă, dar a existat visul lui Platon, care a povestit. Şi atlanţii au devenit un model, un ideal pentru cei al căror profesor de gândire era Platon. Deci nimic nu dispare. Lumea nu se va sfârşi. Este clar că nu înaintează spre lucruri prea bune. Cel mai ameninţată, după părerea mea, este Europa. Este ameninţată de propriile ei idei şi îngăduinţe şi este un cerc vicios, pentru că într-adevăr nu are cum, după ce luptă de secole pentru egalitatea între oameni, pentru libertatea tuturor, să nu o aplice şi celor care au venit chiar la chemarea europenilor ca să le facă muncile pe care ei nu mai voiau să le facă, preferau să plătească a fi făcute. Iar acum plătesc un preţ mult mai mare, pentru că cei care vin nu respectă locul în care vin. Şi vedeţi ce se întâmplă acum: la alegerile pentru Parlamentul European au început să apară într-un număr surprinzător de mare euroscepticii, partidele eurosceptice, care până la urmă, dincolo de excesele pe care le fac şi de părţile negative pe care le au unele dintre ele, pornesc de la o idee corectă, după părerea mea, aceea că nu este normal să se distrugă complet tradiţiile unui popor numai pentru că şi-a deschis porţile să primească la el acasă alte popoare. În Anglia s-a ajuns până acolo încât s-a considerat că purtarea unei cruciuliţe la gât nu este recomandabilă pentru că poate fi considerată o insultă faţă de cei care nu sunt creştini. Dar nu este o insultă faptul că femeile arabe poartă chador. Deci, este clar că Europa o să trebuiască să-şi regândească poziţia faţă de ea însăşi şi faţă de restul lumii. Şi tot ce putem spera este că din această regândire vor rămâne totuşi în picioare lucrurile bune, adică va rămâne în picioare marea contribuţie a Europei la istoria lumii.
Am povestit în mai multe rânduri că l-am ascultat pe Lech Wałęsa ţinând un discurs cu prilejul împlinirii a 20 de ani de la victoria în alegeri a Solidarność. Marea mândrie a polonezilor este că, cu jumate de an înainte de căderea Zidului Berlinului, ei au câştigat în alegeri împotriva comuniştilor. Au făcut o mare sărbătoare la această aniversare, care a fost deschisă de Lech Wałęsa printr-un discurs în care el se întreba: Care, oare, este deosebirea între el, muncitorul de acum 20 de ani, închis, conducând greve ş.a.m.d. şi fostul politician, fost preşedinte, cunoscut în toată lumea ş.a.m.d.? Şi spunea că concluzia la care a ajuns este că deosebirea esenţială este că atunci îi era totul clar şi acum nu-i mai este clar nimic. Şi lua pe rând câteva noţiuni. O să v-o spun doar pe prima: libertatea. Spunea: Libertatea era valoarea noastră supremă. Pentru libertate ne dădeam viaţa, pentru libertate riscam totul. Tot ce pot să vă spun acum, în această clipă despre libertate este că concluzia mea e că de libertate răul profită mai mult decât binele. Mi s-a părut extraordinar! O concluzie a unui om simplu, în fond, dar, efectiv, profund. Ei bine, această problemă, că de libertate răul profită mai mult decât binele, este problema Europei, care trebuie să găsească o formă de echilibru. După cum, ca să mutăm discuţia în actualitate şi în planul geopolitic, Europa, America, toţi vor bună înţelegere, toţi au făcut tot ce au putut să nu deranjeze în niciun fel şi înainte pe sovietici şi pe ruşi, acum, până în clipa în care îşi dau seama acum că totuşi trebuie să existe o limită, adică, că nu se poate ceda la nesfârşit unora care nu respectă regulile pe care tu le respecţi. Deci nu ştiu ce va urma, dar ştiu că lumea n-o să dispară şi n-am nicio îndoială că în această lume va rămâne întotdeauna un sâmbure care va fi sâmburele luminos al credinţei. Nu mă îndoiesc.
ÎPS Andrei Andreicuţ: Doamna Ana Blandiana, înainte de a le răspunde celor ce au mai pus întrebări, în câteva fraze, prezentaţi-le celor de aici ultima dumneavoastră carte, pe care aţi lansat-o ieri, pentru că este minunată. „Fals tratat de manipulare”.
Ana Blandiana: Mi-e greu să vorbesc despre cartea mea. E o carte care nu seamănă cu alte cărţi ale mele şi pe care am scris-o foarte greu. Şi am scris-o pentru că simţeam că nu pot să merg mai departe şi să redevin scriitorul care am fost şi care vreau să fiu în continuare, adică cel de dinainte de a deveni o persoană publică dacă nu mă eliberez de ce am trăit pe acest plan. Deci, este o carte ca un mozaic, este un eseu despre manipulare, dar un eseu ilustrat cu întâmplări din viaţa mea şi cazuri de manipulare. Deci, manipularea este privită într-adevăr ca cel mai puternic al societăţii împotriva individului, cred că al tuturor societăţilor, dar, oricum, eu am cunoscut-o pe cea comunistă şi postcomunistă şi i-am fost victimă în numeroase rânduri. Toată lumea mă întreabă: Dar de ce fals? Pentru că – cum să spun? – cartea este puţin cam prea serioasă, ca să spun aşa, puţin cam prea dramatică şi am ales acest titlu care îngână “Pseudokynegetikos” şi care conţine ironia pe care o conţine şi titlul lui Odobescu. Este fals pentru că nu e un tratat, este o carte despre manipulare, dar nu este o carte obiectivă, este o carte scrisă din punctul meu de vedere pe această temă.
Un alt bileţel cere: „Vorbiţi-ne puţin, vă rog, despre Revoluţia din ’89.”
Evident că nu pot să vorbesc decât extrem de puţin. Oricum, avem o limită în cât va putea dura această întâlnire… Aş vrea să vă spun, însă, o concluzie a mea esenţială pe această temă. E clar că ceea ce s-a întâmplat în ’89 a fost pe de o parte un complot împotriva lui Ceauşescu, organizat, în bună parte s-a dovedit, de foşti stalinişti, deci de comunişti care, într-un fel, erau mai răi decât Ceauşescu şi care, de fapt, îi reproşau lui Ceauşescu nu atât că este comunist, ci că nu e destul de comunist, adică că e şi naţionalist. Până la urmă, cam la asta se reducea totul. Dar asta nu scuză cu nimic nebunia lui Ceauşescu. Ceea ce vreau eu să spun este că, pe de o parte, ceea ce s-a întâmplat în ţara noastră a intrat într-o întâmplare globală. Aşa cum, în 1848, în mai multe ţări deodată a căzut feudalismul şi a început o nouă orânduire, în 1989 s-a petrecut această răsturnare de situaţie printr-o hotărâre luată la nivelul cel mai de sus al conducerii lumii (să nu mă întrebaţi cine sunt acolo şi cum), care au hotărât că, dacă nu intervine sub control această schimbare, ea va scăpa de sub control, pentru că oricum va exploda. Adică, era clar că nu mai poate să meargă mai departe. Acest sentiment mi-a fost confirmat prin ’96-’97, când am fost la un festival de poezie în Africa de Sud şi am avut o adevărată revelaţie: în Africa de Sud s-a petrecut o schimbare tot atunci, tot la sfârşitul anului ’89-începutul lui ’90. Nu era vorba de comunism, ci de apartheid, dar Şi totul s-a dat peste cap într-un fel la fel de aproximativ şi de ipocrit, de fapt, cum s-a întâmplat la noi. Adică, aşa cum la noi rămăseseră vechii comunişti care au devenit capitalişti, acolo tot guvernul era negru, în schimb toată puterea economică aparţinea în continuare albilor. Deci, am avut revelaţia că totul e la fel, totul e la fel de complicat, doar că era mult mai simplu, că unii erau negri şi alţii erau albi. În timp ce la noi… Ar fi grozav ca securiştii să aibă altă culoare şi să-i descoperi… Dar, voiam să spun că ceea ce s-a întâmplat în ’89 a fost jumate acel complot şi jumate Revoluţie. Cei care au murit au murit într-o revoluţie. Habar n-aveau că există şi complot. Au fost două categorii: unii strigau “Jos Ceauşescu!” şi alţii strigau “Jos comunismul!”. Asta a fost esenţial. Cei care au strigat “Jos Ceauşescu!” au luat puterea şi au devalizat fabricile şi au creat postcomunismul. Cei care au strigat “Jos comunismul!” au fost mai întâi în Piaţa Universităţii ş.a.m.d. şi până la urmă s-a creat Alianţa Civică, s-a creat Convenţia Democrată. În cele din urmă s-a petrecut totuşi rotaţia la putere şi apropierea de Uniunea Europeană, care a împins lucrurile pe drumul bun în acest sens şi care sper să le împingă înainte prin justiţie. Adică, în măsura în care europenii, dincolo de toate relele care ne vin de la ei, pentru că le imităm mai mult relele decât bunele, ne vor sprijini în continuare ca justiţia să funcţioneze, adică vor ţine sub control justiţia românească şi vor sprijini magistraţii tineri şi necorupţi, asta n-am nicio îndoială că va transforma România în cele din urmă.
Altă întrebare: “În închisorile comuniste ordinele au fost date de conducătorii regimului, însă au fost executate de mulţi alţii. Eu trag concluzia că aceste erori au fost acceptate şi înfăptuite de mulţi români. Ce se întâmplă cu ei? Ce se ştie despre ei?”
Sigur, evident erau şi români… Ideea că ar fi fost numai de alte naţionalităţi nu este corectă. Când am făcut sala despre Securitate, în care am pus pe pereţi primi şefi şi staff-ul de conducere al Securităţii de la început, am fost uimiţi cât de mulţi români erau. Sigur că, cum să spun?, raportat la procentajul altor naţionalităţi, erau mai mulţi proporţional pentru fiecare naţionalitate decât pentru români, dar erau şi mulţi români. Adică, ideea că numai străinii ne-au făcut rău nu este corectă şi, în general, nu cred că trebuie să mergem pe linia de a ne auto-scuza şi auto-flata spunând: Noi suntem un popor blând, noi suntem păstorul din Mioriţa ş.a.m.d. Nu, noi suntem un popor care şi-a omorât mai mulţi conducători… Gândiţi-vă… Citiţi-mi cartea – este un capitol care se numeşte: „Un popor blând?”, aşa, cu semnul întrebării – şi o să vedeţi părerea mea despre asta. Deci, cred… cred că trebuie să ne cunoaştem istoria, să ne-o iubim, dar nu s-o folosim ca pe un detergent pentru a ne spăla… Dimpotrivă, a ne iubi ţara nu înseamnă a nu judeca istoria ei, ci, dimpotrivă, înseamnă a fi foarte severi în felul în care o privim pentru că, numai în felul acesta, ea poate să devină mai bună.
“Care credeţi că ar fi motivele decadenţei valorilor în spaţiul românesc în ciuda faptului că regimul comunist a căzut în ’89?”
Cred că într-un fel am vorbit despre asta: deci, pe de o parte a fost decăderea din timpul comunismului. Este foarte mult de spus despre asta, despre felul în care s-au degradat valorile. Pot să vă spun că principalul lucru este că a funcţionat în permanenţă o contraselecţie. A funcţionat şi, din păcate, în foarte mare măsură, încă mai funcţionează. Asta este şi explicaţia, de altfel, că oameni cinstiţi nu intră în politică. Pentru că este evident că, pentru a ajunge cineva acolo, trebuie să înceapă prin a face compromisuri şi atunci preferă să nu se mai amestece. Şi bineînţeles că de asta profită cei răi, adică e destul să vezi în ce măsură toţi sunt finii, naşii, fiii, ginerii unora, altora ca să-ţi dai seama că n-ar avea cum un tânăr cinstit, care s-ar hotărî să intre în politică, să aibă vreo şansă.
Iar, peste această contraselecţie, moştenită din comunism, se adaugă degradarea valorilor de tip corectitudine politică, care este ceva extrem de grav, o noţiune europeană care face un rău imens Europei. Din punctul meu de vedere, corectitudinea politică este ceva absolut identic cenzurii interioare din comunism de care mie îmi era cel mai frică. Cenzura propriu-zisă, instituţie sau nu (pentru că după ’80 s-a desfiinţat oficial, n-a mai fost instituţie, ci era o forţă ocultă), era ceva cu care puteai să lupţi. Spuneai: Nu vreau! Eu, cel puţin, după ce am căzut victimă la primul volum şi mi l-au ciopârţit în toate felurile şi mi-au adăugat, şi mi-au tăiat, n-am mai acceptat niciodată nimic. Dacă aveau cea mai mică obiecţie, ziceam: Perfect, la asta renunţ! La o poezie. N-am acceptat niciun cuvânt schimbat pentru că era destul să accepţi o virgulă ca dup-aia să înceapă să se degradeze totul. Deci, cenzura propriu-zisă era ceva palpabil, căruia puteai să i te opui. Cenzura interioară nu, asta era un pericol real, pentru că, nesesizabil, cenzura interioară era faptul că tu îţi spuneai ţie: Nu, asta nu trebuie s-o scriu, că tot n-are şanse să apară! Şi, încet-încet, ajungeai să nu mai scrii nimic sau numai ceea ce ştiai că merge, că trece. De asta mi-a fost întotdeauna cel mai frică. De asta “Sertarul cu aplauze” l-am scris hotărându-mă de la început că scriu o carte care nu va apărea, care, mă rog, acum sună caraghios, recunosc, dar atunci eram convinsă că n-o să trăiesc mai mult decât Ceauşescu şi eram convinsă că va fi o carte postumă. Şi asta îi şi dă aşa un aer de anumită solemnitate. După aia s-a întâmplat că am fost interzisă şi a fost o adevărată salvare că tot ce trăiam trecea în carte şi, în felul acesta, devenea util, suferinţa căpăta un sens prin faptul că era descrisă şi era scrisă. Ei bine, în felul acesta m-am apărat de cenzura interioară. Ca să ajungem după aceea în Europa, în care ni se spune: Nu ai voie să spui, nu-i frumos să spui aia, îi jigneşti pe ăia… Cruciuliţa îi jigneşte pe arabi ş.a.m.d. Adică, într-o lume atât de liberă şi în care atât de multă libertăţi, unele exagerate, există, apare totuşi acest tip de cenzură de un pericol extrem şi care, după părerea mea, chiar schingiuieşte sufletele şi chiar spală creierele.
Dar, dacă vorbiţi de decadenţa valorilor, în societatea noastră de azi, cea mai vinovată este şcoala. Problema şcolii în societatea de azi este, alături de cea a justiţiei, absolut esenţială.
Voce din sală: Întrebarea mea este legată de titlul conferinţei. Ne-aţi vorbit despre o istorie a modelelor, dar eu, ca şi masterand de la Facultatea de Istorie şi ca profesor de istorie, am o foarte mare problemă. Cum aţi spus şi dumneavoastră, de multe ori problemele societăţii de astăzi pornesc din şcoli. Eu, în ziua de astăzi, am o foarte mare problemă pentru că lucrez cu nişte copii care nu au nici un fel de cunoştinţe de istorie, o cultură generală minimă. De la libertatea care a fost câştigată în ’89 – ţin minte că într-un interviu şi dumneavoastră aţi specificat că ne-am luat raţia de libertate – este o libertate egoistă. Avem o libertate cu care putem să facem ce vrem şi am ajuns să ignorăm valorile, să devenim leneşi. Problema mea este că de multe ori încerc, ca profesor de istorie, să le arăt copiilor că istoria înseamnă mai mult decât nişte date, să memorezi nişte date, despre caracterele polivalente ale istoriei, cât de multe poţi să înveţi despre istorie. Şi, la urma urmei, dacă nu cunoşti istoria, tinzi să repeţi greşelile din trecut. Întrebarea mea ar fi: să ne spuneţi în câteva cuvinte despre rolul unui model în viaţă. Din fericire, eu am avut un model în familie şi am găsit multe modele şi în societate. Problema este că, de cele mai multe ori, în ziua de astăzi, mulţi tineri de o vârstă cu mine, poate cu vârste mai mici decât mine, nu ştiu să-şi aleagă… sau, pur şi simplu, nu găsesc, nu cunosc importanţa de a avea un model în viaţă. Dacă aţi putea să ne povestiţi puţin despre rolul şi importanţa unui model. Cred că fiecare ar trebui să avem un model.
Ana Blandiana: Este cea mai grea problemă pe care puteţi să o puneţi. Vreau să vă spun că… Înainte de a încerca să răspund, că cea mai mare problemă a dumneavoastră, ca profesor de istorie, este faptul că aveţi o singură oră de istorie pe săptămână. Este ceva strigător la cer, este ceva ce face să se degradeze însăşi noţiunea nu numai de istorie, ci şi de popor. Cât puteţi să predaţi în 45 de minute?
Vocea din sală: Foarte puţin.
Ana Blandiana: Tocmai… Vreau să vă spun că noi suntem în continuarea unei lupte, începută de mult, cu Ministerul Învăţământului pe această temă. Ultima oară profesorii de istorie veniţi la Sighet au făcut – culmea e că chiar ei au făcut, nu noi, n-a fost ideea noastră – un memoriu către minister pentru înmulţirea orelor de istorie. Noi l-am preluat, l-am semnat şi noi, l-am dus oficial din partea Memorialului şi l-am înregistrat… Şi ni s-a şi răspuns în termeni destul de prompţi şi foarte civilizat, răspunsul fiind că nu e momentul. Deci, nu e momentul! Cu asta am terminat! Dar când va fi momentul să afle copiii istoria poporului lor? Când nu vor mai şti absolut nimic? Pentru că problema este că elevii dumneavoastră nu ştiu nimic nici de la părinţii lor pentru că nici părinţii lor, n-au ştiut nimic. Este o problemă de o gravitate extremă. Şi dacă chiar nu ştii nimic, îţi alegi model pe Michael Jackson sau mai ştiu eu pe cine, adică n-ai criteriile de selecţie ca să alegi un model.
Până la urmă, marea problemă ar fi într-adevăr să se studieze mai serios istoria. Eu cred că să fiu profesor de istorie aş încerca – nu ştiu în ce măsură vă mai rămâne timp după ceea ce sunteţi obligaţi să faceţi – aş face nişte cercuri… Îmi amintesc că, atunci când eram elevă, era şcoală destul de aproximativă şi atunci, în urmarea stalinismului, dar aveam cercuri. Aveam profesori foarte buni, făceau cercuri: de istorie, de literatură, în care învăţam infinit mai mult decât la oră. Ar putea fi o mică soluţie şi asta. Adică, încercaţi să transmiteţi elevilor propria lor definiţie, cine sunt. Căci până la urmă despre asta e vorba, cine e poporul pe care ei trebuie să-l ducă înainte. Pentru că, dacă nu înţeleg nimic din asta, dacă pentru ei domnitorii nu sunt decât o plicticoasă înşiruire de nume, că mai mult decât a le spune numele nu ai timp la lecţie, ce ar putea înţelege?
Mă jenez faţă de colegii mei că, de câte ori ajung să vorbesc în public, ajung să vorbesc şi de Horia, dar este o obsesie a vieţii mele. Eram foarte tânără când am citit, când a apărut “Răscoala lui Horea” a lui David Prodan, pe care o consider o capodoperă absolută şi o carte care dacă… cum să spun?… dacă ar citi-o toţi românii cred că am deveni alt popor. Pentru mine Horia este un geniu, este poate cel mai important om politic român, adică este un om care a înţeles că poporul lui trebuie să se răscoale pentru că altfel nu are nicio şansă, dar că nu se va răscula niciodată pentru că s-a obişnuit să fie supus. Şi atunci a avut enorma tărie şi enormul curaj să-şi ia răspunderea de a inventa că a zis împăratul să se răscoale şi a trimis solii că vor fi arse satele care nu se vor răscula. Vă daţi seama? Vă daţi seama ce capacitate de gândire a istoriei putea să aibă acest ţăran ca să-şi ia această răspundere? Ba a avut şi inteligenţa extraordinară de a se transforma pe sine însuşi într-un mit. Pentru că şi-a dat seama că un mit este întotdeauna mai puternic decât o persoană. Deci, la Mesteacăn a fost Crişan, la Deva a condus Cloşca. Horea nu era decât o speranţă, un mit… „Horea vine cu crucea de aur”. „Horea vine cu scrisoare de la Împăratu’”. Horea era o legendă, el nu a apărut decât pe estrada pe care a fost jertfit, acolo a fost văzut în carne şi oase… oase zdrobite. Câţi dintre noi ştim, în afară de cei care l-au citit pe David Prodan, că, după moartea lui Horea, s-au scris zeci de broşuri care descriau personalitatea lui într-un fel de altfel semi-fantastic, cu nişte desene care n-aveau nicio legătură cu portretul lui, care s-au răspândit în toată Europa, că, timp de un sezon, doamnele franceze şi italiene au purtat pălării a la Horea, pentru că în una din aceste broşuri, care s-a răspândit foarte tare, el era reprezentat cu o pălărie nu mai ştiu cum, aşa mare…Deci, vă daţi seama, la începutul secolului XVIII, românii au fost cunoscuţi prin acest ţăran care nu era chiar analfabet, dar nici departe de asta. Ei, spuneţi-mi câţi tineri din ziua de azi ştiu aceste lucruri? Şi mai e ceva. În cartea lui Prodan, şi acesta-i meritul birocraţiei austriece, s-au păstrat interogatoriile lui Horea. Absolut asemănătoare cu interogatoriile Jeannei d’Arc. Dar deosebirea e că acelea se învaţă în şcoală sau le învăţau – nu ştiu, cred că şi la ei e degradată şcoala –, în timp ce la noi câţi ştiu că sunt publicate interogatoriile lui Horea, care răspunde într-un mod incredibil de inteligent şi de demn, punând în încurcătură juriştii, care mai erau şi nobili pe deasupra. Toate astea pot să ne dea o mândrie, nu afişele electorale. Deci, mândria de a fi român vine din a cunoaşte istoria şi a fi capabil să selectezi din ea lucruri pe care poţi să le continui.
Iuliu Marius Morariu: Înalt Preasfinţia Voastră, doamnă Ana Blandiana, am ascultat două mărturii interesante despre ce ceea ce se întâmplă la Sighet şi vin şi eu să certific, şi nu doar ceea ce au spus dânşii. La Sighet se învaţă istoria, apropo de faptul că aţi vorbit despre cum se învaţă, în cadrul şcolii de vară care se organizează şi unde am fost la un moment dat, îmbinându-se materialul didactic cu empiricul, cu cunoaşterea propriu-zisă. Faptul că reprezentanţii mai multor biserici au avut de suferit în comunism dă automat acestei suferinţe o valoare ecumenică. V-aş întreba: Cum credeţi că putem valorifica din punct de vedere ecumenic această suferinţă pe care a produs-o comunismul? Câteva chestiuni concrete. E adevărat, nu putem sluji împreună cu greco-catolicii, de exemplu, la servicii comune, dar asta nu ne împiedică să cinstim memoria şi a unora, şi a altora. Care credeţi că ar fi câteva principii care ar trebui să ghideze o valorificare ecumenică a acestei suferinţe. Şi a doua: Cum se explică faptul că, cel puţin după 1989, fosta rezistenţă anticomunistă, fosta disidenţă – dumneavoastră, adică – v-aţi divizat, efectiv? Există mai multe voci şi mai multe… Ce se poate face în acest sens, ca ea să se reunifice cumva, să redevină o voce, aşa cum a fost înainte? Mulţumesc.
Ana Blandiana: Pentru prima întrebare, eu cred că principalul lucru – nu ştiu dacă mă exprim chiar bine – ar fi ca Biserica Ortodoxă să fie mândră de acei preoţi care au suferit şi care s-au opus. Adică, pentru mine este un mister tăcerea care se întreţine în jurul jertfei lor. De asta mi-am şi permis să amintesc numele episcopilor, pe care îi ştiam în urma cercetărilor de la Sighet, care au fost scoşi din treaptă, care au avut de suferit, care, doi sau trei, au murit într-un mod suspect după aceea. Dar mie mi s-ar părea normal ca aceşti oameni să devină nişte exemple cunoscute şi prin Biserică, nu numai prin istorie. Ar fi o valorificare ecumenică şi aproape dogmatică, ca să zic aşa, a felului în care nişte ierarhi, în numele credinţei lor, n-au renunţat la ea şi au acceptat suferinţa în locul renunţării.
A doua întrebare (Cum se poate coagula din nou fosta rezistenţă anticomunistă?) nu e bună, pentru că n-a existat niciodată o coagulare. Tocmai asta a fost problema. În România au existat rezistenţe individuale. Adică, Radu Filipescu, să zicem, care este efectiv un model în măsura în care ar fi cunoscut şi popularizat prin şcoli. Este un tânăr care, singur, el, din capul lui, s-a hotărât, mergând cu bicicleta – şi acum, deşi e doctor în fizică şi are nu ştiu câte invenţii, şi acum merge cu bicicleta – a pus manifeste în mii de cutii poştale. Ideea lui era să realizeze o formă de solidaritate. Şi nu cerea nimic riscant prin bileţelele lui, cerea doar ca într-o anumită zi, într-o duminică, între orele, nu mai ştiu, 12 şi 1, să treacă prin Piaţa Palatului ca un semn că sunt de împotrivă şi să afle cât de mulţi sunt împotrivă. Dacă toţi cei la care el le punea bileţele ar fi făcut asta, la un moment dat, fără niciun motiv şi fără nicio posibilitate de a fi acuzaţi de ceva, prin Piaţa Palatului ar fi trecut mii de oameni şi, în felul acesta, toţi care veniseră acolo pentru că citiseră bileţelele lui ar fi ştiut: Uite, nu suntem singuri. Suntem împreună… Ei bine, el a fost prins că a pus bileţelele, iar în Piaţa Palatului n-a fost nimeni, deci n-a existat niciun fel de solidarizare… De altfel, exista o lege sau dispoziţie că n-au dreptul să se strângă la un loc mai mult de trei persoane. Pentru că mai mult de trei persoane se considera că este o asociaţie contra… Dar şi noţiunea de disidenţă e o noţiune extrem de difuză şi de neclară, pentru că, de exemplu, mie îmi spun mulţi că sunt disidentă. Dar disident înseamnă că eşti în ceva căreia i te opui, deci disidenţi sunt membrii Partidului Comunist care n-au fost de acord cu linia Partidului Comunist. La noi n-au existat disidenţi. Brucan nu este disident, Brucan este un stalinist care era şi spion sovietic şi care îndeplinea ordine, iar atunci când trebuia să fie dat jos Ceauşescu, a condus lovitura de stat. Deci, la noi n-au existat disidenţi ai Partidului Comunist, ca în Polonia sau chiar ca în Ungaria… Această categorie practic nu există. În timp ce Doina Cornea nu este o disidentă pentru că nu era membră a Partidului Comunist, ea pur şi simplu a opus rezistenţă… Deci, poţi să zici că au existat câţiva care au fost rezistenţi la comunism, nu disidenţi. Dar, oricum, nu legaţi între ei, pentru că aşa ceva nu era posibil.
Voce din sală: Aţi spus adineauri că noi tinerii suntem speranţa. Nu mă refer acum la societate în general, adică la societatea de ieri, părinţii, care ne caracterizează drept huligani sau, să zic aşa, răzvrătiţi, dar tot ei ne văd ca responsabili, adică ar trebui noi să schimbăm ceva. Chiar dacă suntem împotriva sistemului, chiar dacă răzvrătirea noastră e cam exagerată. Ce sfaturi ne-aţi da dumneavoastră? Dar în ziua de astăzi, să zicem, tata mă face huligan, dar tot tata mă vede ca responsabil de ceea ce va fi mâine, adică eu ar trebui să fac ceva. Credeţi că ar trebui să fac? Pentru că dumneavoastră aţi încercat să schimbaţi sistemul când eraţi dumneavoastră tânără, cam de-o seamă cu noi…
Ana Blandiana: În orice caz, aş vrea să vă rog să nu faceţi o părere exagerată despre mine. În primul rând că eu n-am încercat să schimb sistemul. Sunt un om destul de deştept şi de realist să-mi dau seama că nu depindea de mine să schimb sistemul. Eu am încercat doar să rămân eu însămi. Un ziarist care se află în sală îmi spunea că i-a luat un interviu secretarului lui Iuliu Hossu, care încă trăieşte şi are 102 ani. Şi în acest interviu povestea că Iuliu Hossu, de câte ori se aşeza la masă, după ce făcea rugăciunea, spunea: „Să nu încercăm să schimbăm lumea”. Şi că toţi erau intrigaţi şi, la un moment dat, au îndrăznit şi l-au întrebat: „De ce spuneţi asta?” Şi el a explicat că, atunci când a fost făcut preot, cel care l-a preoţit i-a spus: nu încerca să schimbi lumea, încearcă să te schimbi pe tine însuţi. Dacă fiecare reuşim să ne schimbăm pe noi, reuşim să schimbăm şi lumea… În orice caz, vreau să vă mai spun ceva – şi asta chiar este o mărturisire – şi vreau să o luaţi nu ca pe o formă de ipocrizie, ci ca pe un adevăr. N-am făcut nimic special. Sau, tot ce am făcut – şi am făcut ca scriitor – îmi era mai uşor să fac decât mi-ar fi fost să scriu ode lui Ceauşescu. Deci, într-un fel, asta era o formă mai comodă, pentru că făceam ceea ce îmi dicta propria mea credinţă şi propria mea fire. Ideea că aş fi început să mă chinui “să mă dau pe brazdă” ar fi fost ceva infinit mai complicat pentru mine. Deci, până la urmă, cred că marea problemă este să fim fiecare noi înşine şi să încercăm, evident, să facem cât putem bine în jurul nostru, fără să ne facem rău nici nouă. Adică, până la urmă, totul e să înţelegem, ceea ce nu este deloc uşor, ce este bine şi ce este rău. Şi în acest sens, în mod evident, credinţa este un mare far. Vă rog, chiar ultima întrebare…
Voce din sală: Nu am o întrebare. Vreau doar să vă zic ceva important pentru mine. În primul rând, vă mulţumesc foarte mult pentru că existaţi. Şi vreau să vă mulţumesc pentru cuvântul pe care ni l-aţi spus din suflet şi să vă spun că ne-aţi schimbat şi nouă sufletul. Şi mi-e ruşine că n-am o întrebare, dar să ştiţi că, prin atitudinea dumneavoastră, cum aţi vorbit din tot sufletul, mi-aţi răspuns la multe întrebări. Şi eu acasă o să mă duc să văd la câte întrebări mi-aţi răspuns.
Pr. Prof. Vasile Stanciu (decan): Stimată doamnă Ana Blandiana, nu ştiu cum se face, dar aş vrea să vă rog să-mi daţi o putere să nu fiu foarte protocolar. Şi totuşi, şi funcţiile te obligă uneori să fii şi protocolar. Dacă, atunci când Înalt Preasfinţitul mitropolit mi-a propus ca să vă invite şi să ţineţi un cuvânt, m-am tot gândit oare cum să intitulăm această întâlnire. Era simplu – şi chiar foarte simplu – să fi spus doar „Ana Blandiana la Teologie”. Şi totuşi, parcă mai lipsea ceva. Şi atunci m-am gândit să o punem sub egida unui spirit şi a unei întâlniri de suflet. Pentru că, în viaţa aceasta a noastră trecătoare, sunt întâlniri şi avem parte de întâlniri şi întâlniri. Şi de la unele rămâi cu ceva, de la altele parcă pleci mai pustiu şi mai sărac decât ai venit. Ei bine, acelea nu sunt întâlniri de suflet, acelea sunt întâlniri de afaceri, sunt întâlniri egoiste, din care fiecare doreşte să obţină profitul maxim. Întâlnirea de suflet pe care am avut-o cu dumneavoastră eu cred că ne va marca, şi în special pe aceşti tineri care au venit cu atâta drag să vă vadă, să vă asculte şi să vă simtă.
Mi-aduc aminte când eram elev la Seminarul din Cluj, prin anii ’70, am avut parte tot aşa de o întâlnire de suflet, care m-a marcat toată viaţa: venise la noi Ioan Alexandru. Şi n-a venit cu mâna goală. Ştiţi cu ce a venit? Cu o Biblie în mână. Şi ne-a vorbit din această Biblie altfel decât ne vorbeau profesorii la catedră. Şi parcă altfel l-am crezut, şi altfel şi-a câştigat locul în sufletele noastre, un loc de la care sau din care n-a mai plecat niciodată. Ei bine, şi această întâlnire cred că-i va marca pe aceşti copii care au venit cu atâta drag să vă vadă, să cunoască, să vă audă în acest seminar. Şi aţi mărturisit că de multă vreme nu aţi fost la Cluj. Oare cum e cu putinţă? Stau şi mă întreb: Oare chiar nu v-a chemat nimeni? Nu v-a invitat nimeni? Şi cu atât mai mare este bucuria noastră cu cât la chemarea părintelui nostru mitropolit aţi venit. Şi aţi venit aproape fără nicio ezitare. Şi oare ce am putea noi să vă oferim în schimbul acestei dăruiri de sine? Pentru că, efectiv, v-aţi dăruit… Şi această dăruire n-o putem răsplăti decât tot printr-o dăruire reciprocă. Şi vreau să vă spun că vă găsiţi într-o facultate de teologie care anul acesta va împlini 90 de ani de viaţă, de când vrednicul de pomenire episcop Nicolae Ivan, undeva într-o toamnă târzie, în 1924, dorea să aibă o şcoală de teologie ortodoxă aici, în inima Transilvaniei.
Şi aţi venit în această şcoală care a fost ilustrată şi de câţiva martiri, despre care aţi vorbit şi despre care, cu siguranţă, vom mai vorbi. Dar sunteţi într-o facultate de teologie care a avut şi ea martirii ei şi care nu numai că ne onorează, dar parcă apasă pe umerii noştri o responsabilitate atât de mare încât nu ştim cum şi când ne vom ridica vreodată la înălţimea demnităţii lor. Şi aş vrea să-l pomenesc doar pe părintele Liviu Galaction Munteanu, apropiat cu părintele Florea Mureşan, care şi el şi-a sfârşit viaţa într-o groapă comună la Aiud. Şi tot de la Cluj au mai fost întemniţaţi şi au murit Ilarion Felea, Alexandru Filipaşcu. Iar părintele Ioan Bunea, care a ieşit din închisoare, a fost şi eu unul dintre întemniţaţii din Balta Brăilei. Iar unii dintre profesorii noştri la şcoala doctorală, Isidor Todoran, au curajul şi demnitatea ca să dea teze de doctorat despre aceşti iluştri înaintaşi ai noştri.
În numele lor şi în memoria lor, pe care aţi evocat-o atât de frumos, dorim să vă oferim o plachetă, care ascunde în ea toată istoria de 90 de ani a acestei facultăţi, toate durerile ei, dar şi toate împlinirile ei. Şi, odată cu această plachetă, şi câteva flori oferite din dragoste.
