Membru în conducerea Tineretului Universitar Naţional Ţărănist, Cicerone Ioniţoiu a fost arestat şi condamnat de şase ori şi a executat în intervalul 1946-1964 peste 10 ani de închisoare.
După o primă arestare în 1945 la Craiova, unde a fost trimis pentru organizarea TUNŢ-ului, trăieşte ascuns în judeţul Giurgiu, sprijinind partidul intrat în clandestinitate.
La 15 august 1949 a fost arestat şi judecat într-un lot de 31 de persoane care se vedeau pentru prima oară la proces. Acuzat de “uneltire contra ordinii sociale”, a fost condamnat la 5 ani închisoare (sentinţa 979 / 1950). Detenţia în lagărul Peninsula şi la Poarta Albă, unde a făcut greva foamei împotriva condiţiilor inumane de muncă şi detenţie, şi în închisorile Jilava şi Oradea, fiind eliberat în 1954.
Rearestat în mai 1961, condamnat la 6 ani închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale” (art. 209 Cod Penal), dar eliberarea a survenit la 29 iulie 1964.
Viaţa acestui enciclopedist al foştilor prizonieri politici din timpul comunismului este ea însăşi o epopee. În 1943 devine membru al Partidului Naţional Ţărănesc, organizând, ca student la Facultatea de Litere, manifestaţii pentru drepturile colegilor refugiaţi din Ardealul de Nord. După ocupaţia ţării de către armata sovietică participă la marile mitinguri ale tineretului democrat, în favoarea Regelui Mihai, fiind urmărit şi condamnat în contumacie. Activând în clandestinitate după interzicerea PNŢ, este arestat în numeroase rânduri şi condamnat, succesiv, la pedepse de peste zece ani muncă silnică. Refuză, în 1963, ”reeducarea” şi, după graţierea din 1964, se recalifică pe diferite şantiere la „munca de jos”.
Peregrinarea prin numeroase lagăre şi penitenciare l-a transformat într-un trezorier al memoriei sistemului concentraţionar. Ajunge în 1979 în Franţa, la intervenţia preşedintelui Giscard D. Estaing, purtând în tălpile pantofilor microfilme cu fotografii, documente şi declaraţii ale foştilor colegi de detenţie. Începe în anii 80 publicarea unei bogate biblioteci de studii, dicţionare, hărţi şi memorii, suplinind cercetarea deficitară a fenomenului represiv din România. În anii 90, la chemarea lui Corneliu Coposu, se ocupă de restructurarea PNŢCD atât în ţară, cât şi în exil. În cimitirul Montmartre realizează un cenotaf al luptătorilor anticomunişti români, iar la Soultzmatt, în Alsacia, organizează pelerinaje anuale la cimitirul militarilor români căzuţi în primul război mondial.
Ca istoric, opera capitală a lui CICERONE IONIŢOIU devine vastul dicţionar în 11 volume, publicat între 2000 şi 2010, „Victimele terorii comuniste. Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi” în care se cuprind numele a zeci de mii de ţărani, preoţi, medici, ingineri, învăţători, comercianţi, studenţi, elevi, partizani, frontierişti. Pe bună parte dintre ei i-a cunoscut. Viaţa lui a fost o continuă mărturisire. A fost un cronicar al anilor ’40 – ’60 din activitatea partidului său, precum şi un istoric al Gulagului din România („Cartea de aur a rezistenţei”, „Morminte fără cruce”, „Persecuţia bisericii din România” „Iuliu Maniu”). Cu puţin timp înaintea sfârşitului, pe patul de suferinţă, încă dactilografia articole şi memorii, cu maşina de scris sprijinită pe piept. A fost un sprijinitor si colaborator nepreţuit al Memorialului Sighet, oferind date şi documente despre numeroşi luptători necunoscuţi.„Cartea Morţilor”, publicată de Fundaţia Academia Civică, a avut ca punct de pornire portofoliul listelor sale. Iar ultima carte, publicată în octombrie trecut se intitula „Figuri de legendă”.
El însuşi a fost o figură de legendă.
Cicerone Ioniţoiu s-a stins din viaţă, la vârsta patriarhilor, vegheat de soţie, într-un spital din Paris, în noaptea de 25/26 ianuarie 2014.