În anii 50, năpasta cea mai mare pe capul ţăranilor erau „cotele” (cantităţi din recoltă care trebuiau predate statului şi care erau stabilite de Sfatul Popular, proporţional cu averea ţăranului, dar uneori depăşind cantitatea recoltei). Nepredarea cotelor îl transforma pe ţăran în „sabotor”. Sfaturile Populare cereau postului de Miliţie local să facă procese verbale de percheziţie şi constatare, după care oficiul judiciar raional înainta Parchetului Regional procesele verbale, cerând trimiterea „sabotorului” în judecată.
Această birocraţie se producea în zeci de mii de exemplare, în serie şi stereotip Ele se soldau cu tot atâtea procese de sabotaj şi cu sute de mii de ani de închisoare şi de muncă forţată (aceasta efectuată gratuit, tot în folosul statului). Cu alte cuvinte, ţăranii înlocuiau prin prestarea de munci pe şantiere cantităţile de recoltă pe care nu le puteau preda.
Fotografiile din presa comunistă falsificau realitatea, prezentând, în locul ţăranilor hăituiţi de veşnica „lămurire” a activiştilor sau deportaţi pentru că s-au răzvrătit, ipostaze „realist-socialiste”, regizate de propaganda de partid.
Femeile voioase cu furca pe umăr, căruţele împodobite cu steaguri, în drum spre silozurile „Romcereal”, firmele de colective cu nume sovietic (agricultura URSS era prezentată drept „cea mai înaintată din lume”), şirurile de tractoare, şedinţele de „lămurire” cu „portrete” pe pereţi, ca şi imaginea ţărăncii care „semnează” sub privirea activistului – erau tot ceea ce avea voie să se vadă.
După ce, prin sistemul cotelor obligatorii, au ruinat proprietăţile rurale şi au instituit controlul statal asupra agriculturii, comuniştii au obligat pe ţărani să îşi dea tot avutul la colectivă, pentru a deveni dependenţi.
Expoziţia “Recviem pentru ţăranul român. Ţăranii şi comunismul”
