Născut la 6 februarie 1926, la Herța
Student la Facultatea de Litere
Președintele organizației T.U.N.Ț. din facultate și secretar general al T.U.N.Ț. București
Din 1945 până în 1947 redactor la ziarul Dreptatea
Arestat în 1947 și condamnat la un an închisoare (sentința 412/26 martie 1948) pentru ”publicație necenzurată”. Detenția la penitenciarele M.A.I., Văcărești, Uranus și Aiud.
Eliberat la expirarea pedepsei, este rearestat la 15 august 1949. Condamnat, prin sentința 979 din 19 octombrie 1950, în lotul T.U.N.Ț. – din care mai făcea parte Ioan Bărbuș, Adrian Marino, Vasile Bourceanu, Victor Coconeti și alții -, la 7 ani închisoare. În fișa de încarcerare, la descrierea pe scurt a ”infracțiunii” se nota: ”a fost membru în organizaţia subversivă manistă”.
Închis la Jilava, Gherla, Peninsula, Baia Sprie, Satu Mare. Eliberat la 31 martie 1956.
După eliberare lucrează un timp ca muncitor necalificat. Este apoi profesor suplinitor și, din 1965, cercetător la Centrul de Cercetări Fonetice şi Dialectale / Institutul de Fonetică și Dialectologie al Academiei Române.
După 1989 activ în cadrul PNȚCD și ziarist la reînființatul ziar al PNȚ, ”Dreptatea”.
Când am fost judecaţi, pot să spun că nici măcar avocat din oficiu n-am avut, o formalitate, fiindcă condamnările erau fixate încă înainte de anchetă.
(…) La Canal, deci, am lucrat la pământ… Am mai lucrat la încărcat şi descărcat piatră din vagoane. Adică desfăceau linii ferate şi atunci trebuiau descărcate vagoane de pietriş sau alteori încărcate. Munca era foarte extenuantă, mâncarea era foarte slabă, dar noi eram tineri… Multă lume s-a îmbolnăvit…
Nu prea îmi face plăcere să îmi aduc aminte de lucrurile astea … Cel puţin, în perioada anchetelor, la Jilava, la Canal, sunt lucruri despre care nici nu-ţi vine să povesteşti. De multe ori stau şi mă gândesc dacă într-adevăr aşa a fost. Dacă mie aproape nu-mi mai vine să cred ce bătăi puteau să fie la anchetă!… La Ministerul de Interne, am văzut oameni bătuţi, am stat cu ei în celulă. Îi aduceau în pătură, în nesimţire, şi-i aruncau jos, acolo, după care venea doctorul:” da’ ce-ai păţit?”…
(…) Ce m-a făcut să rezist a fost speranţă că lucrurile se vor schimba. Când eram închis, noi credeam că într-un an, maximum, scăpăm. Asta e!
Ce mi s-a părut cel mai greu… Umilinţa la care eram supuşi tot timpul… Umilința mi s-a părut mai greu de suportat decât violenţele. Umilințele pe care le-am suferit atâţia ani de zile. Și, din păcate, și după eliberare am continuat să trăim în aceeași umilinţă.
Dacă a fost ceva pozitiv în această traumatică experiență? Am cunoscut foarte mulţi oameni de o calitate deosebită de care m-am legat. Și, mai ales, unitatea şi solidaritatea dintre noi.
Pot să vă spun că, în ciuda tuturor greutăţilor şi a umilinţelor la care am fost supuşi, n-am păstrat nici un fel de resentiment pentru cineva. În anii de detenţie am devenit foarte tolerant Și dacă m-am întâlnit faţă în faţă cu cineva care mi-a făcut rău, n-am avut niciodată sentimentul răzbunării.
Interviu cu Paul Lăzărescu, realizat de Georgeta Pop, aprilie 1996, Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet, interviul nr. 270
