Alexandru Lapedatu și contemporanii săi

Titlu: Alexandru Lapedatu și contemporanii săi
Autor: Ioan Opriș

Ediții pe hârtie:
Editura Albastră, Cluj-Napoca, 1997, 275p. + 29 foto şi 86 documente anexate, introducere, 2 capitole, rezumat, indice de nume.
Editura Albastră, Cluj-Napoca, 2015, ediţia a II a revăzută şi adăugită, introducere, 2 capitole, rezumat, indice de nume, 204 p. + 15 imagini.

DESCARCĂ VOLUM

Alexandru Lapedatu și contemporanii săi
Ioan Opriș
Noi surse documentare extrase din arhivele centrale şi cele ale S.R.I. sunt adăugate celor deja cuprinse în lucrările anterioare dedicate istoricului Alexandru Lapedatu (14 sept. 1876 Săcele – 30 august 1950 Sighetul Marmaţiei). Au devenit mai bine cunoscute studiile şi primele rosturi profesionale iar noile documente iluminează contextul formării istoricului, fixat în ambianţa Comisiunii Monumentelor Istorice şi a Comisiei Istorice a României.
Un prim capitol prezintă legăturile culturale cu personalităţi ale vieţii publice, evaluându-se astfel preocupările lui Al. Lapedatu legate de instituţiile de tezaurizare culturală, între care muzeele, arhivele, monumentele istorice şi arheologia ocupă locul central. Îl găsim pe acesta în spectaculoase ipostaze, fie sprijinindu-l pe Vasile Pârvan sau pe Constantin Moisil, fie pe George Enescu, pe George Oprescu, Vasile Bogrea, Octavian Goga, Al. Borza, G. Ciprian, George Călinescu, Tudor Arghezi, Emil Racoviţă, Al. Davila, Nicolae Iorga şi mulţi alţii.
Un lung şir de prelaţi de toate confesiunile, scriitori şi poeţi, dramaturgi, muzicieni, actori, animatorii cinematografiei, arhitecţi, pictori şi sculptori, folclorişti şi ziarişti, colecţionari şi muzeologi sunt interlocutorii ministrului, acesta promovând la Ministerul Cultelor şi Artelor, în Parlament şi la Academie

un larg dialog şi consultarea specialiştilor. Posturile publice ocupate l-au dus pe Lapedatu în sate şi oraşe, participant la numeroase reuniuni şi întâlniri cu fruntaşii aşezărilor şi cu iniţiatorii unor instituţii. Ca lider al liberalilor din Transilvania şi Banat a încurajat cu stăruinţă iniţiative locale în sprijinul şcolilor, aşezămintelor culturale şi religioase, identificând valorile fără să facă discriminări între români şi celelalte etnii conlocuitoare. Ca ministru în mai multe guverne a fost favorizat de continuitate în deciziile sale, acestea regăsindu-se vizibil în politici şi strategii legate de viaţa culturală, de susţinerea cinematografiei şi a celorlalte arte, de reţeaua de muzee şi biblioteci, de prezentarea României în străinătate. A identificat şi promovat tineri de excepţie ca Vasile Netea, Virgil Vătăşianu, I.I Russu, Horia Teodoru, Ştefan Balş, Grigore Ionescu, Dumitru Tudor, Constantin Daicoviciu, George Fotino, Constantin Hagea, Lucian Blaga, Dimitrie Braharu, Nicolae Stoica şi mulţi alţi.
În contextul politic legat de dictatura regală Lapedatu a sesizat şi criticat măsurile antidemocratice care au anulat viaţa parlamentară şi au introdus legi discriminatorii. S-a manifestat ca un critic deschis faţă de mişcarea legionară şi de violenţele aduse de liderii acesteia în viaţa publică. Chiar şi în condiţiile războiului şi-a oferit serviciile asigurând consultanţă calificată celor care au pregătit dosarul păcii. După încheierea războiului istoricul a căutat să reânvie tradiţiile liberale sperând în normalizarea politică, dar situaţia nouă a ţării, intrată în orbita URSS, a făcut ca încercările sale să eşueze. Regimul politic instalat odată cu venirea la putere a comuniştilor şi măsurile luate împotriva foştilor lideri au condus şi în cazul său la eliminarea din viaţa academică şi politică. Arestat în lotul demnitarilor la 6 mai 1950 a fost dus la închisoarea din Sighet unde a şi decedat la 30 august 1950. În toată perioada postbelică organele represive l-au desemnat ca duşman al poporului şi unealtă a claselor avute. Noile documente arată această situaţie tragică, plasându-l şi pe Alexandru Lapedatu între cei mulţi care au plătiţi cu viaţa crezurile lor.
În decursul unui deceniu scurs de la prima ediţie, informaţia arhivistică despre Alexandru Lapedatu (14 sept. 1876 Săcele – 30 august 1950 Sighetul Marmaţiei), a sporit simţitor, noi fonduri documentare şi lucrări de memorialistică adăugând date substanţiale care le completează sau le nuanţează pe cele deja cunoscute. Personalitatea istoricului a captat atenţia unor tineri cercetători, opera sa fiind privită tot mai mult prin demersul de aplicaţie a istoriei la izvoarele acesteia, la mărturiile probatorii înscrise în vestigiile arheologice, situri şi monumente istorice. Apartenenţa sa la şcoala istorică românească, deschiderile promovate prin politica sa culturală au fost racordate la dezvoltarea cunoaşterii prin cercetare (arheologică, istorică, etnografică, arhitecturală, de artă ), conservare şi restaurare, continuă să preocupe. Din asemenea raţiuni au fost adăugate noi documente, acoperind legături cu mulţi dintre cei mai reputaţi confraţi, dar şi cu protectori sau animatori culturali. Acestea îi luminează demersul conturând concepţia şi metoda istoricului, evidenţiind deciziile omului politic şi ale administratorului cultural. Al. Lapedatu se regăseşte fidel integrat prin rezultatele şi ţinuta vieţii culturale din epoca interbelică, evocată mereu ca o referinţă. Şi nu într-o poziţie marginală ci într-una centrală.
Corespondenţa sa oficială sau privată cu personalităţi ale vieţii publice, documente emise de serviciile speciale arată nu doar rolul său între contemporani ci chiar efectele faptelor sale. Atât legăturile culturale cât şi cele politice scot la lumină totodată calitatea unei elite care, într-o perioadă fastă, a ridicat standardele vieţii publice prin educaţie cetăţenească de nivel înalt. Aceeaşi elită care prin poziţia sa în societate a format intelectuali capabili chiar în condiţiile ostile impuse de comunizarea României să recupereze, în parte, modelele pozitive şi să transmită tradiţia. Contemporanii istoricului Lapedatu au fost victimele unor schimbări politice radicale, sfârşind în detenţie, la canal, sărăciţi şi blamaţi pentru împlinirile lor. Părea că „lumea nouă” de tip sovietic, omul nou comunistul, va deşerta istoria lor, cea pe care au împlinit-o magistral servind interesele naţionale, însă cei modelaţi de ei au rezistat conservând prin mulţi tineri idealurile respective. Prin noua ediţie este prezentată valabilitatea modelului lor prin intermediul unuia dintre cei mai buni, care oferă un exemplu magistral.