…Arestările continuau, teroarea creştea, dar acum cel puţin aveam un statut, eram încadrată. Şi aşa alunecau zilele, una după alta, şi iată-mă în preajma zilei de 14 aprilie 1952…
… Pe la ora 9 a venit la noi să ne vadă un vechi prieten ce locuia în apropiere. L-am primit; am stat de vorbă cu el, cu mama, cu băiatul meu şi am mai uitat de durere. A plecat pe la ora 10. Am luat un piramidon şi, cu greu, am adormit. Deodată sună soneria. Mă trezesc brusc, era încă întuneric, ora 4-5 dimineaţa. Nu se luminase încă. Mama aleargă şi deschide uşa. Aud voci. Se deschide uşor uşa mea şi mama îmi şopteşte: „Fii liniştită! E un control pentru buletine.” Ce control! Trei indivizi intră în cameră: „Dumneavoastră, vă îmbrăcaţi şi ne urmaţi!”. „Am înţeles.” Nu mai tremur. A urmat o percheziţie superficială, de formă. Au luat ceva hârtii, scrisori, mai nimic. M-au condus până la baie să mă îmbrac. Băiatul meu s-a trezit şi el şi s-a sculat. Împietrise şi privea cu ochi mari, speriaţi. Mama tremura. Fratele şi cumnata mea nu erau în Bucureşti…
… Eram destul de liniştită, ca atunci când suferi un mare accident, şi pe moment nu simţi încă durerea. Indivizii au fost destul de civilizaţi. Nu m-au bruscat, chiar vorbeau încet să nu trezească fetiţa. Eram gata. M-am aplecat să o sărut. Credeam că doarme. Nu dormea, plângea înfundat. Am început să plâng şi eu. Mi-am luat rămas bun de la mama. Băieţelul meu m-a condus până la poartă. „Curaj, mămico!”.
Un jeep ne aştepta. Începuse să se lumineze de ziuă. M-am suit în maşină cu valijoara lângă mine. Mi-am adus aminte că nu am ţigări. Începusem să fumez în nopţile de insomnie. Foarte amabili, însoţitorii mei s-au oprit la câteva tutungerii. Nu erau încă deschise. Am ieşit din Bucureşti. Încotro? Unde? În sfârşit maşina se opreşte. Cobor. Nu-mi amintesc pe unde am trecut, dacă am văzut ceva. Ştiu că am trecut o poartă, că am intrat într-un coridor lung şi o uşă s-a închis în urma mea.
Am pătruns într-o încăpere îngustă cu bănci pe o parte. Privesc. Figuri cunoscute. Cody Taşcă (Cornelia Taşcă, n. 21 februarie 1908, Bucureşti. Arestată la 14/15 aprilie 1952, condamnată administrativ la 24 luni, motivul din fişa de încarcerare: „element dubios”. Eliberată la 25 aprilie 1954. Detenţia la Ghencea, Popeşti-Leordeni, Bragadiru şi Târgşor. AIOCIMS, interviu nr. 124; ACIMS-RPC nr. inv. 71320) parcă a fost prima pe care am văzut-o. Erau multe, stăteau tăcute şi abătute, pe bănci. Era lotul meu: „Familii de foşti demnitari” – asta am aflat mai târziu. Apoi, rând pe rând suntem introduse într-o altă cameră, două câte două. Sunt cu Cody Taşcă. Ni se iau amprentele digitale, fotografii din faţă şi profil, date personale. Fusesem ridicată pe numele de Potârcă, deşi eram divorţată şi purtam acum numele meu de fată. Divorţasem împinsă de prieteni şi de mama mea, care credea că aşa voi fi mai apărată şi vom scăpa de veşnicii turnători…
Din Dorina Potârcă, Amintirile unui „element dubios”, editor Virginia Ion, Fundaţia Academia Civică
***
Dorina Ştefania Potârcă (n. Marinescu), profesoară de franceză, soţia fruntaşului naţional-ţărănist Virgil Potârcă (deţinut politic în perioada 1950-1954, mort în închisoarea de la Sighet).
Arestată la 15 aprilie 1952 în lotul „familiilor demnitarilor”, a trecut prin lagărele de la Ghencea, Popeşti-Leordeni, Pipera şi închisoarea Dumbrăveni, executând o condamnarea administrativă de doi ani.
A fost eliberată la 19 aprilie 1954, fiind apoi obligată să se angajeze în diverse posturi fără legătură cu pregătirea sa profesională: muncitoare, vânzătoare, funcţionară. Abia în 1957 a fost reprimită în învăţământ ca profesoară suplinitoare.
citește și Dorina și Virgil Potârcă
