După trecerea anilor şi deceniilor, momentul prim al deportării şochează încă memoria tuturor, poate cu o intensitate mai mare decât cei cinci ani de detenţie care au urmat. Năvălirea miliţienilor şi activiştilor în plină noapte, alegerea la repezeală a brumei de obiecte care puteau fi luate, transportul sub pază la gara cea mai apropiată, aşteptarea fără termen a garniturilor de tren, îmbarcarea în vagoanele pentru animale, călătoria în ritm de melc spre o destinaţie ţinută secretă, în sfârşit (după multe zile şi chiar săptămâni) deschiderea vagoanelor, coborârea în gările din Bărăgan şi transferarea deportaţilor şi bagajelor în plin câmp sunt mii de clipe de coşmar pe care emoţia intensă le-a fixat în amintire şi le-a dilatat până la paroxism.
Singura consolare pentru zecile de mii de oameni a fost că nu au fost duşi în Siberia, că au rămas în ţara lor, chiar dacă o ţară devenită vitregă, înstrăinată ea însăşi.
Întrebarea pe care o nasc azi mărturiile acelei tragedii naţionale este dacă deportarea în masă a avut într-adevăr ca scop protejarea unei frontiere sensibile sau a urmărit mai degrabă epurarea societăţii de elitele ei adevărate, devenite mai primejdioase decât vecinătatea cu Iugoslavia lui Tito.
Dacă s-a urmărit această epurare, atunci scopul n-a fost atins, pentru că în Bărăganul pustiu şi sălbatic aceste elite s-au regenerat, devenind, prin câştigarea solidarităţii, mai puternice decât înainte.
Romulus Rusan, text pentru expoziția Rusaliile Negre. Deportarea în Bărăgan
