Nu cred că există un adevăr istoric cu privire la o perioadă anume care să rivalizeze cu adevărurile de tip matematic. Există, în schimb, multe mistificări sau chiar minciuni grosolane, trecute din forjele teribile ale diverselor aparate de propagandă (uneori: propagandă de stat), care sînt omologate și vîndute drept adevăruri irefutabile despre o perioadă sau despre alta. Și atunci, ceea ce rămâne de făcut unuia care se ocupă de istorie – fie el istoric profesionist, fie pasionat, în mod gratuit și nu lucrativ, de istorie – este să încerce se se apropie, cît se poate de mult, de adevărul unui eveniment sau al altuia, este să încerce să facă dreptate. Să scrie just, să scrie în numele onoarei despre subiectul său – și, mai ales că uneori datele care marchează momentul istoric ales sînt atît de multe și de disponibile, să nu le răstălmăcească. Să nu mintă, să nu mutileze istoria. Să fie întru adevăr.
Corneliu Coposu – Armistițiul din 1944 și implicațiile lui – este, cred cu toată convingerea aceasta, o carte care face dreptate. Volumul aceasta – unul de istorie realmente relevantă, de istorie de ”cotitură” – are el însuși o istorie în spate.
În premieră, volumul editat de Corneliu Coposu a apărut sub forma unei broșuri în 1988, cu același titlu precum este cel de azi, la editura ”Dreptatea” din Statele Unite ale Americii. În 1990, cartea este trimisă spre a fi tipărită într-un tiraj de 10.000 de exemplare și în România, la editura ”Gîndirea Românească” – și, întrucît vremurile în care este publicată această carte cunosc mari turbulențe politice în centrul cărora se afla inclusiv însuși Corneliu Coposu, ecourile sale sînt relativ mici. Mai mult decît atît: momentele din februarie 1990 și mineriada din iunie blochează, practic, apariția rapidă, cuvenită și la termen a acestei cărți. Astfel că, deși pregătită să intre pe piață în 1990, ea va apărea în realitate abia anul următor, în luna ianuarie. Tot în 1991, dar în septembrie, cartea este publicată în forma unui foileton în ziarul ”Dreptatea”, de-a lungul a cinci numere consecutive.
Cei care își reamintesc duhul primilor ani de după decembrie 1989, vor înțelege imediat că acest volum nu putea să apară decît, cel mult, într-un climat de foarte mare ostilitate. Era o carte în care era adînc implicat liderul natural al Opoziției de atunci, Corneliu Coposu. În plus, ”cartea prezenta inițiativele, demersurile politice ale lui Iuliu Maniu în perioada 1941-1944 în vederea ieșirii României din războiul hitlerist, o carte în care adevărul despre evenimentele de la 23 August 1944, despre rolulu Regelui Mihai în desfășurarea acțiunilor de doborîre a dictaturii antonesciene, despre revenirea la statul de drept și integrarea armatei române în rîndul Aliaților, este expus cu corectitudinea omului care a participat direct la derularea evenimentelor în calitatea sa de secretar politic al lui Iuliu Maniu.” (Paul Lăzărescu)
Așa încît, ediția din 2016, publicată la Fundația Academia Civică, fără să fie o premieră absolută, este, dintre toate versiunile în care a apărut această carte în spațiul public, cea mai completă. Domnului Paul Lăzărescu – între altele, director al ziarului ”Dreptatea” în 1990-1991 – , de altfel, îi datorăm acest volum, în formula amplificată, așa cum este cartea recent publicată. ”Retipărirea studiului lui Corneliu Coposu, ”Armistițiul din 1944 și implicațiile lui”, precum și a celorlalte mărturii ale contemporanilor participanți la evenimente, este o depoziție de onoare în favoarea adevărului științific care nu trebuie uitat sau deformat”, menționează, cu larg temei, domnul Lăzărescu.
Punctual, în această cea mai recentă ediție a cărții, alături de textul care constituie nucleul volumului (cel publicat în 1988 în primă ediție), mai există: a) ”două fragmente din publicațiile lui Corneliu Coposu care privesc aceeași temă a Armistițiului (pagini din Jurnal și din Confesiuni); b) ”pagini din mărturisirile contemporanilor și participanilor la evenimentele din August 1944 (Augustin Vișa, Ivor Porter, Ioan Hudiță, Reuben Markham)”. De asemenea, excelentele note – explicative și / sau critice ale domnului Paul Lăzărescu.
În finalul notelor sale critice la adresa unui volum care tratează, dintr-un anumit unghi exact tematica volumului editat de Fundația Academia Civică și care, de fapt, care lucrează, intens, cu tot felul de conspirativite – note critice grupate sub un titlu sugestiv: ”Sub povara marilor mistificări” – Paul Lăzărescu menționează un fragment dintr-o altă lucrare ce aparține unui participant direct la evenimentele din august 1944, Augustin Vișa. Îl voi cita fiindcă acesta are și o enormă relevanță pentru prezent: ”și fasciștii, atît cei din nord, cît și cei din sud, foloseau asemenea metode de propagandă, fiind convinși că prin repetarea unei minciuni, timp îndelungat, chiar și cei care au lansat-o vor sfîrși prin a o lua drept adevăr. Știrea falsă rămîne consemnată în ziare și cărți, care, ulterior, vor fi folosite drept surse autentice pentru acreditarea înșelătoriei”. Subliniez formula de început a acestui fragment citat: și fasciștii. Ceea ce înseamnă că e vorba și de alții. Augustin Vișa îi și indică, de altfel, în chestiunea lui August 1944: și propaganda comunistă. Lejer și cu deplin temei putem extrapola: și istoriografia comunistă care a rescris într-o manieră grosolană și mutilantă ceea ce a fost România în perioada cu pricina.
Cei mai vechi decît noi știau că ”verba volant, scripta manet” – și este bine să le dăm credit, căci ei se ocupau probabil într-o măsură mult mai mare decît o facem acum cu lucrurile care contează cu adevărat. Pentru volumul Armistițiul din 1944 și implicațiile lui ne interesează mai cu seamă parte a a doua a celebrei formule invocate imediat mai sus: ”scripta manet”. Scripta manet: și împotriva mistificărilor insteresate și mutilante. Dar și, poate că mai ales pentru aceasta, în numele dreptății și al onoarei…