De Romulus Rusan mă leagă vreo cincizeci de ani de luminoasă, splendidă prietenie. Mă uit acum, când el tocmai a dispărut sub linia orizontului, la o fotografie în alb-negru, făcută la Sinaia în 1965, la o conferinţă a tinerilor scriitori care eram, alături de Ana Blandiana, care sporea cu încă o lumină acel moment solar. Nostalgie, melancolii… A trecut vreme, au trecut vremuri de-atunci, şi am rămas mereu alături, neschimbaţi în esenţă, şi nici cel mai neînsemnat accident de parcurs nu ne-a tulburat mersul împreună, încrezători, fiecare, în stelele de deasupra noastră şi cu ştiuta lege morală în noi. Statura înaltă şi sveltă a lui Romi era ea însăşi un semn de exclamaţie încurajator, iar cealaltă verticalitate, a fiinţei lui dinlăuntru, am intuit-o de la primele noastre întâlniri, pentru a fi confirmată mereu şi mereu. Mi-a plăcut, la omul Rusan, frumoasa lui simplitate, omenia, onestitatea, generozitatea lui minunată, o modestie şi o discreţie în tot ce făcea, – era exact profilul uman pe care încercam şi eu să mi-l modelez şi menţin în timp. Am fost încântat să aflu că, născut în cetatea Marii Uniri, avea, pe linie maternă, rădăcini în Lancrămul lui Blaga (a şi scris cândva un frumos text evocator despre „albastrul Lancrăm” ce trecuse, oglindit pentru totdeauna, în ochii lui senini), şi acest fapt a sporit pentru mine, ca un document de nobleţe, forţa de iradiere a personalităţii sale. Pe harta României, el şi-a desenat odată ţinutul de obârşie în formă de inimă, dar s-a simţit foarte ataşat şi de Clujul intelectual, de scriitorii şi oamenii lui, – cu o parte dintre ei a lucrat împreună, vreme de un deceniu, la revista Tribuna, de la apariţia ei în 1957, a fost prezent şi în Steaua, unde şi debutase prin 1954, şi am fost bucuros să-l regăsesc mai târziu în paginile Echinox-ului, tot alături de Ana Blandiana. A călătorit mult şi prin restul spaţiului naţional, înregistrând cu ochi de observator penetrant o lume în schimbare dramatică, sensibil la faptul de viaţă al omului de rând, – vezi reportajele de şantier din Râul ascuns (1964), apoi cele din Expres 64, dedicate muncitorilor feroviari, şi asemenea întâmplări cotidiene au trecut în răsfrângeri semnificative şi în cărţile sale de proză scurtă de mai târziu, precum Roua şi bruma (1982) şi Cauze provizorii (1983).
De câte ori mă gândesc la el, îl văd în primul rând cu carnetul de însemnări şi cu creionul în mână, notând, chiar şi întunericul sălii de cinema sau de teatru, la o masă de cafenea ori de restaurant, oprindu-se o clipă din mersul pe stradă, câte o impresie proaspătă ce merita a fi reţinută, schiţând un început de linie epică, de desen imagistic, promiţătoare pentru construcţii mai ambiţioase. Nu a reuşit să le realizeze în spaţiul ficţiunii, – un roman ca şi încheiat l-a pierdut sub dărâturile cutremurului din 1977, când el a scăpat în chip miraculos, după ce căzuse de la etajul al şaptelea în moloz, sub rafturi de bibliotecă, cu Istoria literaturii române a lui G. Călinescu sub cap…
Că a fost reporterul prin excelenţă s-a şi văzut în timp, căci multe dintre cărţile sale sunt ale unui spectator (însemnările lui despre lumea filmului sunt dintre cele mai expresive, – a se vedea, de exemplu, Arta fără muză, din 1980, sau Filmar, din 1984), iar dialogurile sale cu figuri mari ale lumii intelectuale româneşti rămân exemplare pentru o „artă a conversaţiei” şi privirii vizând esenţialul (ca în volumele Convorbiri subiective şi O discuţie la Masa Tăcerii, scrise în colaborare cu Ana Blandiana şi publicate în anii 1971 şi 1974). Însă scrierile care i-au consolidat cu adevărat reputaţia de reporter de prima mână sunt, desigur America ogarului cenuşiu (1977), pasionantă panoaramă în mişcare, construită pe un amplu itinerar american, şi trilogia O călătorie spre Marea Interioară (1986-1990), unde cele două interiorităţi, geografică şi subiectivă, se conjugă armonios, după cum deplină e şi simbioza dintre „istorie şi poveste”, dintre realitate şi temeliile ei mitice, dintre impresia imediată şi reflecţia culturală, ataşată faptului de viaţă comun, întâmplărilor cotidiene ce punctează călătoriile în zona Mediteranei şi în vecinătăţile ei continentale. Că a fost un admirator al lui Geo Bogza, de a cărui prietenie s-a bucurat, nu e, aşadar, de mirare. (O, ce seară am putut petrece împreună cu el, cu Maestrul şi cu Blandiana, identificând, neoromantici şi puţin teatrali, constelaţiile de pe cerul de deasupra Putnei, în 1966, cu capetele apropiate, pe o pernă înmiresmată de fân!…).
Dar numele lui Romulus Rusan este şi va rămâne multă vreme legat de activismul său civic exemplar, nu doar ca fondator al Alianţei Civice, cu o prezenţă de ferment în procesul reconstrucţiei democratice postdecembriste a ţării, ci poate mai ales ca întemeietor, alături de Ana Blandiana, al „Academiei Civice” şi al Memorialului de la Sighet, care a transformat sinistrul loc de recluziune comunistă din nordul Transilvaniei într-un înalt „loc al memoriei”, de tragică rezonanţă în conştiinţa naţională. Înfruntând ostilitatea insituţiilor politice instalate, pe urme comuniste, după 1989, Romulus Rusan şi-a sacrificat, în tandemul idealist cu soţia sa, cu o generozitate fără egal, o treime din viaţă şi, desigur, mult dintr-o operă de scriitor, unui ideal de dreptate, fie şi postumă, făcută victimelor terorii totalitare. Autentica fibră etică transilvană s-a dovedit încă o dată, prin aceşti adevăraţi eroi ai societăţii noi româneşti, foarte rezistentă, probând un curaj şi o energie pe care numai peronalităţile puternice, înzestrate cu o nobilă conştiinţă cetăţenească şi patriotică o pot avea. Primul muzeu dedicat în Europa victimelor comunismului a devenit astfel o şcoală înalt educativă, formatoare pentru tinerele generaţii, cu o participare impresionantă la conferinţele şi cursurile organizate în fiecare an de Memorial. Romulus Rusan a condus-o cu un devotament fără margini, tot aşa cum a cheltuit mari energii pentru editarea zecilor de volume de documente menite să conserve memoria celor persecutaţi de torţionarii vechiului regim. Nu s-a îmbogăţit material de pe urma acestei trude stăruitoare, dar a îmbogăţit multe minţi chemate să regândească şi să schimbe lumea în care trăim, alterată în atâtea dintre fundamentele ei.
În cea de Dincolo, către s-a îndreptat de curând, Romulus Rusan ar trebui să se bucure de fericirile celor curaţi cu inima, ale făcătorilor de bine, ale ocrotitorilor celor prigoniţi. Nobilul atribut al „Drepţilor între popoare”, ar putea fi reformulat pentru el, în acest moment al provizoriei despărţiri, ca „Drept întru poporul său”, căci lasă posterităţii un luminos reper de rectitudine morală şi de înaltă omenie.
