Radio România Cultural. DOCUMENTAR: Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet – o formă de justiţie împotriva uitării

Marţi, 20 iunie, se împlinesc 20 de ani de la inaugurarea oficială a Memorialului victimelor comunismului şi al rezistenţei de la Sighetu Marmaţiei, un monument istoric recreat în amintirea unei dintre cele mai notorii închisori politice din ţara noastră din epoca comunistă şi devenit primul memorial din lume închinat memoriei victimelor comunismului. Aici au fost încarcerate elitele intelectuale, politice şi religioase ale României, care prezentau un pericol pentru autorităţile comuniste, unii dintre ei fiind închişi fără niciun proces, iar multe personalităţi şi-au găsit aici sfârşitul. Memorialul a devenit un reper de neocolit pentru amintirea rezistenţei antitotalitare, fiind unul din principalele locuri de păstrare a memoriei continentului nostru, alături de Memorialul de la Auschwitz şi Memorialul Păcii din Normandia.

Închisoarea de la Sighet a fost construită în anul 1897, de autorităţile austro-ungare, cu ocazia aniversării “primului mileniu maghiar”,  având statut de închisoare de drept comun, în același stil și cu aceleași funcțiuni ca închisorile din Satu Mare, Oradea, Arad, Aiud, Gherla și din alte orașe transilvănene.

În timpul primului și celui de-al doilea război mondial, a fost folosită și pentru încarcerarea deținuților politici, fie că erau revoluționari polonezi, preoți din bisericile naționale, ori dezertori din armata maghiară.

Începând cu 6 martie 1945, când a fost instaurată guvernarea Petru Groza, şi până în decembrie 1989 în România au funcţionat 230 de centre de detenţie, lagăre de muncă forţată, centre de deportare şi centre de anchetare a securităţii, în multe dintre localităţile cu astfel de centre identificându-se şi gropi comune. Cele mai multe centre de deportare erau situate în sud-estul României unde se lucra la Canalul Dunăre – Marea Neagră, un proiect ce data încă de la începutul secolului trecut, iniţiat apoi de Stalin – adeptul comunismului rigid de tip marxist – leninist, după conflictul început cu Tito – adeptul unul comunism de tip naţional.

În acest context, după anul 1945, prin Sighet se făcea repatrierea foştilor prizonieri şi foştilor deportaţi din U.R.S.S., iar între anii 1948-1950, aici au fost închiși elevi, studenți și țărani din rezistența maramureșeană.

Detenţia politică la Sighet a început la 29 august 1948, când au fost aduşi la închisoarea Sighet 18 elevi de la liceul Dragoş Vodă acuzaţi că au manifestat împotriva regimului comunist, eii fiind încarceraţi până în mai 1949.

În anul 1950 închisoarea devenea de maximă securitate, în zilele de 5 şi 6 mai aici fiind aduşi peste o sută de demnitari din întreaga ţară – foşti miniştri, academicieni, economişti, militari, istorici, ziarişti, politicieni – , unii dintre ei fiind condamnaţi la pedepse grele, iar alţii fiind închişi fără o anchetă prealabilă şi fără a fi judecaţi.

Printre ei se aflau Constantin Argetoianu – fost preşedinte al Consiliului de Miniştri, ministru de Justiţie, ministru de Finanţe, ministru de Interne, care a murit în închisoare în 1952 – , sau istoricul Constantin C. Giurăscu – tatăl istoricului Dinu Giurăscu – care a stat la Sighet timp de cinci ani şi două luni şi – după eliberare – a scris cartea de memorii, „Cinci ani şi două luni în penitenciarul Sighet”.

Marea majoritate a celor încarceraţi aici avea vârsta de peste 60 de ani, iar cel mai în vârstă împlinise 93 de ani.

Închisoarea de la Sighet, cunoscută sub numele de “colonia Dunărea“, era considerată “unitate de muncă specială”,  fiind supusă unui secret total și unei paze excepționale,  dat fiind faptul că frontiera Uniunii Sovietice se afla la mai puţin de doi kilometri. Ceai care erau încarceraţi aici, aveau parte de o hrană mizerabilă, de condiţii de igienă cumplite – fiindcă  deţinuţii aveau voie să se spele de patru ori pe lună, şi doar cu apă rece -, erau opriţi de la a se întinde ziua pe paturile din celulele neîncălzite. De asemenea, privitul pe fereastră le era interzis, în caz contrar ei fiind pedepsiţi cu şederea în celulele “neagra” şi “sura”, care erau carcere extrem de înguste, fără lumină şi cu apă până la glezne. Şi fiindcă toate acestea nu erau de ajuns, umilinţa şi batjocura erau trecute în fişele de post ale gardienilor, completând programul de exterminare al deţinuţilor.

În perioada octombrie-noiembrie 1950, la închisoarea de la Sighet au fost aduşi şi 50 de episcopi şi preoţi greco-catolici şi romano-catolici, iar în august 1951 au fost transferați aici, de la Penitenciarul Galați, membrii lotului Partidului Naţional Țărănesc, care fuseseră condamnați în noiembrie 1947 la pedepse drastice.

Multe figuri importante ale României interbelice au murit aici în arest, inclusiv liderul Partidului Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu (5 februarie 1953) sau Gheorghe Brătianu (24 aprilie 1953), iar dintre episcopi şi preoţi, aici şi-au dat ultima suflare episcopul greco-catolic Ioan Suciu, episcopul Tit Liviu Chinezu, Valeriu Traian Frenţiu şi episcopul Anton Durcovici.

Alte personalităţi care au fost deţinute aici au fost Corneliu Coposu – secretar al lui Iuliu Maniu, apoi secretar general adjunct al PNŢ, arestat în 1947 şi eliberat în 1962 -, Arlette Coposu – soţia lui Corneliu Coposu, funcţionară la Ministerul de Externe, a fost arestată în anul 1950 şi eliberată în 1964 – , Aurel Baciu – decan al barourilor de avocaţi din Tg. Mureş şi Timişoara, subsecretar de Stat în Ministerul Justiţiei în guvernul Octavian Goga, decedat în 1953 – , Ion Bălan – episcop greco-catolic de Lugoj -, Sebastian Bornemisa – gazetar, ministru secretar de stat la Cultură între 1937 – 1938, fost primar al Clujului şi al Orăştiei, mort în 1953, – sau Dimitrie Burilleanu – fost guvernator al Băncii Naţionale, care a murit în închisoare.

Trebuie spus că închisoarea de la Sighet nu avea un regim special numai pentru cei vii, ci şi pentru cei morţi, dat fiind faptul că între anii 1950-1955 nu s-au întocmit acte de deces, iar familiile celor morţi nu au fost anunţate. Apoi, timp de alţi trei ani au fost redactate doar trei acte de deces, pentru ca abia după anul 1957, acestea să fie întocmite în mod curent.

În vara anului 1953, după moartea lui Stalin, la 5 martie, lucrările la Canalul Dunăre – Marea Neagră au fost oprite, cei mai mulţi dintre cei care au muncit acolo fiind deportaţi în URSS la minele de cărbune din Donbas, iar o mică parte luând drumul altor lagăre de muncă forţată din România, inclusiv la minele de plumb de la Cavnic, Baia Sprie şi Valea Nistrului, aflate în Maramureş.

Statisticile arată că din cei circa 200 de deţinuţi, 52 muriseră până în 1955 când a avut loc prima graţiere, după intrarea României în ONU, şi după aderarea la Convenţia de la Geneva. Tot la acel moment, o parte din deţinuţii politici din închisorile româneşti au fost eliberaţi, o parte au fost transferaţi în alte închisori, iar o parte au fost trimiși în domiciliu obligatoriu.

Atunci, închisoarea de la Sighet a redevenit de drept comun – aici fiind aduşi încă, până la graţierea din anul 1964, deţinuţi pe criterii politice – şi a funcţionat asftel până în august 1977 când a fost desfiinţată, devenind ulterior fabrică de mături, sediu al gospodăriei colective, depozit de sare și anvelope şi, în cele din urmă, o ruină.

După Revoluţie, preşedinta Alianţei Civice, Ana Blandiana, propune, în anul 1992, pentru prima dată, ideea unui Memorialul al Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei.
La  30 ianuarie 1993, cu ocazia unei conferinţe despre drepturile omului desfăşurată la Strasbourg, Ana Blandiana avansează oficial ideea unui memorial al victimelor comunismului, într-o închisoare părăsită din România, la Sighetu Marmaţiei. La doar trei luni distanţă, pe masa Consiliului Europei se afla deja un proiect consistent privind acest obiectiv, iar în anul 1995 Consiliul îl preia sub egida sa, după ce două comisii insepectaseră la faţa locului datele prezentate.

Între timp, la 21 aprilie 1994, după ce autorităţile române îşi arătaseră reticenţa faţă de proiect, era înfiinţată Fundaţia Academia Civică, condusă tot de Ana Blandiana, cu scopul de a gestiona crearea memorialului din punct de vedere al construcţiei, logisticii, cercetării ştiinţifice şi al atragerii de fonduri. Era preconizată şi realizarea unei ample baze de date, cu contribuţia Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din Bucureşti, condus de Romulus Rusan. Acest centru deţinea încă din anul 1993, un departament de istorie orală, un proiect în care erau implicaţi tineri istorici, studenţi şi membri ai Alianţei Civice.

În perioada 1993 – 1997, au fost realizată, exclusiv pe baza unor donaţii particulare, reabilitarea ruinelor fostei închisori, partea muzeistică constand din expoziţii provizorii, iar la 20 iunie 1997,  Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei a fost inaugurat oficial, imediat după ce, în primavara acelui an, Memorialul Sighet a fost declarat prin lege „ansamblu de interes naţional”, beneficiar anual al unei alocaţii bugetare modeste. Ansamblul cuprindea Spaţiul de reculegere şi rugăciune, realizat de arhitectul Radu Mihăilescu, şi un Auditorium pentru conferinţe, ulterior fiind inaugurate aici grupul statuar „Cortegiul sacrificaţilor”, realizat de Aurel Vlad şi sculpturile lui Camilian Demetrescu, iar în anul 1999, Cimitirul Săracilor din Sighet, aflat la câţiva kilometri distanţă, a fost restaurat într-un Spaţiu al Memoriei, printr-un proiect peisagistic interesant, realizat tot cu efortul Fundaţiei Academia Civică.

Printre realizările de până acum ale proiectului se află peste 5.000 ore de înregistrări, peste 35.000 de pagini de carte publicate precum şi un recensământ al populaţiei concentraţionare, în care sunt studiate biogramele a peste 90.000 deţinuti politici.

De-a lungul anilor, au avut loc simpozioane, la care au participat peste 650 de cercetători români şi străini, precum şi sute de foşti deţinuti şi deportaţi politici, dar şi Şcoli de Vară, cu participarea a peste 900 de elevi şi a 250 conferenţiari.

În septembrie 1998, la Conferinta de la Delphi, un raport al Consiliului Europei considera Memorialul Sighet printre primele trei locuri ale memoriei continentului, alături de Memorialul de la Auschwitz şi de Memorialul Păcii din Franţa.

Extins şi îmbunătăţit an de an, muzeul din fosta închisoare comunistă a ajuns un reper pentru memoria rezistenţei antitotalitare, Memorialul Sighet evocând nu numai suferinţe incredibile dintr-un penitenciar de tristă amintire, în care elitele neamului nostru au fost terorizate, ci şi tragedia generală postbelică a spaţiului geografic românesc în ansamblu. Tocmai de aceea, dimensiunea muzeistică se împleteşte aici cu cercetarea ştiinţifică a comunismului şi cu o veritabilă şcoală a memoriei, necesară generaţiilor tinere şi celor care vor urma. Memorialul de la Sighet este, aşadar, un muzeu al tuturor închisorilor româneşti din comunism, un muzeu al terorii, un muzeu al mentalităţilor şi al memoriei colective.

 

de Răzvan Moceanu – RADOR

Fotografii din arhiva personală, iulie 2016