Volumul “Cum se construieste un miracol – istorie, memorie, memorial” (Editura Fundatia Academia Civica, Bucuresti, 2017), editor: Ioana Boca, Cuvant inainte: Ana Blandiana, ar fi trebuit sa apara peste vreo cincisprezece ani ori niciodata, deoarece nicicand nu mi-am inchipuit ca Romului Rusan va pleca vreodata dintre noi. S-a intamplat insa ca in urma cu catva timp Romulus Rusan sa paraseasca viata pamanteana, brusc, parca in taina, ca nu cumva sa deranjeze pe cineva. De altfel, pana la farsitul sau nu am primit nici o informatie ca Romulus Rusan, Romi, cum ii spuneam toti, ar fi bolnav. In Romania de fiecare data moare cine nu trebuie.
La inceput, adica prin 1993, Ana Blandiana si Romulus Rusan erau doi visatori. Ideea de a face din inchisoarea chezaro-craiasca din Sighetu Marmatiei un Muzeu al Memoriei, care azi se numeste Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei, caruia i s-au adaugat Centrul International de Studii asupra Comunismului si Editura Fundatia Academia Civica, le-a venit asa, peste noapte. Primarul de atunci din Sighet avea pe cap, in centrul micului oras, o cladire veche, acum darapanata, o ruina, o rusine de fapt, cladirea fostei inchisori, care a fost dezafectata in 1977. Primarul le-a oferit-o bucuros, numai sa nu mai auda de ea, iar Ana si Romi sa faca ce doresc cu ruinele de acolo. Acesta a fost inceputul. Bineinteles ca nu dispuneau de fonduri banesti. Dar au gasit prieteni, oameni cu dare de mana si au renovat fosta inchisoare de sus pana jos. Cu temei. Urma dotarea, transformarea fostelor celule ale elitelor romane in muzeu. Curtea, la fel, la fel “Cimitirul saracilor”. Astazi Memorialul de la Sighetu Marmatiei, ca valoare documentara si spatii de expunere, sta alaturi de Memorialul Pacii de la Caen (Normandia) si de Memorialul de la Auschwitz. A fost o munca istovitoare, chiar epuizanta, mai cu seama ca in domeniul cercetarii si al ordonarii documentelor de care dispuneu aveau putini colaboratori, indeobste studenti la Istorie.
Cartea cuprinde doua parti: interviuri, articole, note, conferinte pe care Romulus Rusan le-a sustinut in tara si in strainatate, toate despre Memorialul de la Sighet, despre victimele comunismului si modul cum acestea ar trebui asezate in neuitare. Cea de-a doua parte insumeaza cateva texte scrise de prieteni, istorici, scriitori, jurnalisti, aparute in zilele si saptamanile de dupa disparitia lui Romulus Rusan, insemnari care constituie un portret al actului de a te darui.
Despre Memorial Ana Blandiana scrie: “Am fost intotdeauna convinsi ca realizarea Memorialului Victimelor Comunismului, in conditiile in care a fost realizat, este nu atat o victorie, cat un miracol”.
Multe piedici au avut Ana si Romi in realizarea acestui proiect, uneori chiar de la cine nici nu te asteptai. De pilda, s-au adresat ministrului Justitiei din vremea lui Emil Constantinescu, Valeriu Stoica, propunandu-i sa deschida procese penale celor care au savarsit crime abominabile in inchisori si in afara lor. Ministrul le-a raspuns ca actul justitiar nu ar avea niciun sens, ca tot ceea ce s-a intamplat demult, faptele de atunci ale tortionarilor din anii 1950/60 oricum sunt prescrise. Sau replicile politicienilor de azi: “Lasati-ne cu studiul trecutului. Asta este pentru istorici. Noi trebuie sa ne ocupam de viitor!”.
Atunci, cei doi protagonisti s-au incapatanat si mai si. Au lansat, in orice imprejurare, butada: Atunci cand justitia nu reuseste sa devina o forma de memorie, memoria singura poate fi o forma de justitie.
Iata cum se poate descrie in cuvinte putine istoria recenta a Romaniei; dintr-o conferinta:
“Generatia oamenilor varstnici, a bunicilor de decretei, a disparut. Parintii nu mai stiu nici ei mare lucru, caci istoria le fusese ascunsa. Acelasi lucru il constati in randul profesorilor si al ziaristilor. Programele scolare sunt acordate cu standardele europene, stereotipe, nivelatoare, invalmasite. Dictatorii Romaniei recente sunt pusi in contextul vremii lor, alaturi de Che Guevara (idealizat) si de Idi Amin (caricaturizat), dar copiii de azi nu pot face deosebirea intre dictatura sangeroasa a lui Gheorghiu Dej (1945-1965) si cea mutilanta a lui Nicolae Ceausescu (1965-1989). Pentru ei condamnarea comunismului se refera doar la perioada Ceausescu, adica la criza economica si morala profunda din anii 1980, cand totul era rationalizat (painea, benzina, hartia tipografica, electricitatea) si fiecare cetatean simtea in ceafa ochiul Securitatii. (…) Romania este singura care a avut doua perioade de arestari si deportari masive: prima, a stalinismului impus de sovietici (1945-1958) si cea de a doua – a stalinismului autohton (1958-1963), antisovietica, caci Dej isi pregatea prin aceasta noua represiune declaratia de independenta din 1964, fata de orice centru comunist de putere, fie ca era Moscova, fie ca era Pekin, precum si intoarcerea cu o jumatate de fata spre Occident si spre avantajele diplomatice si economice care i se ofereau. Din aceste doua valuri uriase de arestari a rezultat un numar pe masura de victime”.
Aveau in plan sa intocmeasca Cartea Mortilor, care s-a sedimentat de la sine din pasiune si curiozitate, din adevarurile ce pareau (si par, inca) intangibile, dar nu imposibile. Din discutiile cu oamenii care au trecut pe la Aiud, Gherla, Cavnic sau Canal, pe la Sighet, prin alte inchisori, prin anchete, prin deportari, prin Insula Mare sau Periprava, in care sa nu fie pomeniti mortii fara cruce sau fara de pamant. Nu intotdeauna numele erau cunoscute… Fisele, in numar de 86.000, reprezinta actele de intrare in inchisori sau lagare: contin datele de identificare a detinutului, motivul arestarii si al condamnarii (de obicei necompletat), instanta care l-a condamnat (un tribunal militar), incadrarea juridica, pedeapsa in ani si in tip de detentie (“inchisoare corectionala”, “temnita grea”, “munca silnica pe viata” s.a.m.d.). La rubrica de “iesiri”, in foarte rare cazuri, se noteaza “decedat”. Sau in cazul condamnatilor la moarte, “executat” (raportul este din 2013 – n.m.). Dar pana la urma s-a conturat Cartea Mortilor.
Imi inchipui ce bucurie i-a prins pe politicienii de azi, pe fostii securisti, pe fostii militieni, care intre timp, pe sestache, s-au facut bancheri, comercianti privatizati, cu state serioase, bastani, nu gluma.
“Abia acum, dupa doua dcenii, ne dam seama ce am realizat”, noteaza Romulus Rusan: “Un muzeu al celor ce au trait dictatura, pentru cei ce nu au trait-o sau nu au cunoscut-o (…) in care istoria celor 45 de ani de dictatura este concentrata si expusa tematic. Recensamantul populatiei concentrationare, desfasurat in cadrul Centrului de Studii, releva o istorie zguduitoare. Nu exista categorie sociala, etnica, profesionala sau confesionala care sa nu figureze dramatic in aceasta statistica: de la Regele Mihai la cei 90.000 de tarani care s-au opus colectivizarii, de la magistrati la preoti de toate confesiunile, de la profesori, invatatori, studenti la medici, ingineri, economisti si istorici, de la meseriasi si muncitori, la comercianti si soferi”.
Romulus Rusan chiar se intreaba: oare ce se va alege de aceest muzeu cand noi nu vom mai fi, daca unele autoritati de astazi nu privesc cu ochi buni Memorialul de la Sighet, care pana in prezent a fost vizitat de milioane de turisti, in mare parte elevi, deoarece la scoala elevii invata o cu totul altfel de istorie, una schematica si neproductiva. Turistii straini abunda, de asemenea, la Sighet. Memorialul a fost prezent cu expozitii de mare ecou in orase din Romania si din strainatate.
N-avem cuvintele de multumire potrivite pentru Ana Blandiana si Romulus Rusan, pentru marea lor realizare, in ciuda tuturor piedicilor pe care le-au intampinat in demersurile pe care le-au facut.
http://www.ziare.com/bistrita/stiri-actualitate/cartea-neagra-a-mortilor-comunismului-6828345
