Nu am fost niciodată la Sighet. O spun cu o stare de spirit confuză, în care rușinea se amestecă dureros cu o vagă senzație de vinovăție. De-a lungul anilor m-am întâlnit de mai multe ori cu Ana Blandiana și Romulus Rusan, întâmplător sau la manifestări publice, fără ca discuțiile noastre, mereu agreabile, să atingă vreodată la modul serios și tentant subiectul Memorialului de la Sighet, minunea la care au lucrat cu entuziasm și tenacitate de, iată, aproape un sfert de secol. Ea mereu cu zâmbetul pe buze, el sobru și protector, cu aerul unui uriaș înțelept, știau mereu să deschidă căi agreabile de conversație, fără a face caz de visul lor, ce multă vreme părea donquijotesc, de a pune pe picioare un soi de „catedrală“ a neuitării victimelor represiunii comuniste.
Foarte târziu, în anul 2011, pe vremea când lucram la Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, după încă o ediție reușită a Școlii de vară de la Sighet, le-am aranjat o întâlnire cu ministrul Daniel Funeriu pentru a pleda cauza introducerii unor ore despre victimele comunismului în programele școlare. Atunci am aflat pentru prima oară despre dimensiunile exacte ale muncii lor, cu promisiunea invitării la ediția viitoare a Școlii de vară, pentru a vedea cu ochii noștri felul în care tânăra generație reacționează în fața atrocităților camuflate în cărțile de istorie, în spatele unor statistici impersonale, dacă nu eludate de-a dreptul. Din păcate, în lunile care au urmat, ministrul Funeriu a fost remaniat, eu mi-am pierdut postul în minister, invitația nu a mai ajuns niciodată sau a ajuns la o adresă greșită.
Volumul (din păcate, postum) al lui Romulus Rusan, Istorie, memorie, memorial sau Cum se construiește un miracol dezvăluie tot ce din delicatețe, din bun simț, din autentică modestie, Ana Blandiana și Romulus Rusan ocoleau să aducă în discuție în conversațiile mondene, mai mult sau mai puțin întâmplătoare: că într-o Românie a tuturor compromisurilor și demisiilor morale, în care orice proiect neîntemeiat pe șpagă și pe relații lucrative cu statul este condamnat din clipa zămislirii sale, în care autostrăzile se măsoară doar în miliarde de euro cheltuite, iar spitalele și școlile stau să cadă, doi artiști cam aerieni, cu inima plină de candoare, au reușit să înalțe un bastion al neuitării care va dăinui peste timp, indiferent de destinul lor terestru.
Nici ostilitatea autorităților, nici boicotul mass-media, nici insultele vechilor/ noilor comuniști, nici denigrările și insinuările ticăloase nu le-au putut frâna entuziasmul și nu i-au făcut să se abată de la drumul lor: au transformat ruinele fostei închisori de la Sighet într-un muzeu modern, au inițiat un Centru Internațional de Studii asupra Comunismului, au organizat nenumărate expoziții itinerante prin țară și prin Europa, au publicat peste 600 de cărți despre anii de teroare ai regimului comunist și sistemul penitenciar al anilor ’50 (Romulus Rusan s-a ocupat personal de bunul de tipar al fiecăreia dintre ele), au organizat școli de vară cu participarea celor mai importanți istorici români și străini, specializați în problematica fostului spațiu comunist european, au deschis și la București o filială a memorialului de la Sighet, au lăsat posterității o uriașă arhivă de istorie orală, mărturiile unor oameni care au trecut prin temnițele comunismului, iar mulți dintre ei s-au stins în cei douăzeci și șapte de ani de nesfârșită tranziție. Romulus Rusan însuși, prin parcurgerea fiecărui rând al celor 600 de cărți editate (memorii ale deținuților, analize, studii de istorie, evaluări comparative), s-a transformat din prozator și critic de film într-unul dintre cei mai redutabili istorici români și străini ai perioadei comuniste.
Privit inițial cu scepticism și neîncredere, ca orice amator entuziast, Romulus Rusan a ajuns să fie primit până la urmă la masa marilor istorici ai comunismului și invitat să conferențieze pe această temă în mari universități ale lumii, alături de numele cele mai prestigioase ale domeniului. e altfel, dincolo de miracolul instituțional pe care l-a realizat împreună cu Ana Blandiana, a cărui saga plină de meandre ocupă locul central în majoritatea interviurilor care compun acest volum, Romulus Rusan impresionează prin subtilitatea unor analize de acord fin. Citind zeci de mii de pagini și ascultând mii de benzi de mărturii concrete despre realitatea zguduitoare a sistemului penitenciar, călcând zi de zi pe urmele pașilor foștilor deținuți, trăind nemijlocit în arealul lor, intuindu-le disperarea, abandonul, lipsa de speranțe, visurile, Romulus Rusan a ajuns la o înțelegere a fenomenului mult mai nuanțată decât cea a istoricilor de bibliotecă. Mintea prozatorului completează creator cu propria imaginație și sensibilitate informația brută, oferind o imagine mai aproape de scara reală a grozăviei decât o pot face tratatele aseptice de istorie tradițională.
În interviurile pe care le dă, de multe ori, concluzia morală este intrinsecă, rezultată din vorbele sau faptele celor care au participat la momente edificatoare. Ele vorbesc de la sine, mai mult decât ar putea să o facă orice explicație din afară. Iată, un astfel de fragment care nu mai are nevoie de completări explicative. Ar face redundantă orice eventuală concluzie morală a autorului: „«Abia așteaptă să murim și până atunci amână orice adevăr», mi-a spus un fost deținut politic. Iar altul, trecut prin infernul de la Aiud, și-a amintit – făcând haz de impertinența cu care foștii torționari se declară «pensionari NATO» – cum Gheorghe Crăciun, directorul închisorii, îi biciuia pe deținuți cu următoarea sudalmă: «Ce mai așteptați, nenorociților? Pe americani? Degeaba-i așteptați, căci ei – dac-or veni cândva – tot cu noi vor sta de vorbă, că noi suntem gradați ca ei, nu niște bandiți nenorociți, ca voi »“ (p. 137).
Excepțională, prin luciditatea la limita sarcasmului, este conferința Memoria, ca formă de justiție, susținută de Romulus Rusan, în anul 2013, la Târgul de carte de la Göteborg. Pornind de la admirabila frază a Anei Blandiana, devenită deviză a memorialului de la Sighet, „Atunci când justiția nu reușește să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiție“, conferențiarul a făcut un tablou devastator al lumii „postcomuniste“, în care, comunismul nu doar că nu a murit, așa cum ne iluzionam toți în decembrie 1989, dar este la fel de vioi și sprinten ca în vremea lui Nicolae Ceaușescu, chiar dacă reprezentanții săi se feresc să se mai revendice de la el. Au aruncat numele, dar au păstrat mentalitățile, un anumit know-how social, capabil să transforme orice democrație într-o democratură și să golească de conținut orice instituție fundamentală a statului de drept, populând-o cu oameni subordonați politic, nedemni și corupți. Romulus Rusan oferă și rețeta prin care comuniștii de ieri au devenit stâlpii noii burghezii roșii de azi: „Imediat după revoluție, în 1990 s-au «privatizat», au investit în comerțul exterior, au devalizat băncile de stat și au folosit banii pentru propriile afaceri. Printre acestea, un loc principal l-au avut ctitoriile «educative»: universități private, edituri, ziare, reviste, case de filme, radiouri și televiziuni. Cei ce se ocupau înainte cu cenzura, au știut să profite în interes propriu de libertatea cuvântului. Cei ce militau în comunism pentru «omul nou», proiectat de propaganda de partid, au reușit să creeze într-adevăr un «om nou», dar unul opus austerității «partinice», adică unul ahtiat după divertisment, dependent de falsa socializare, indiferent la interesele civice și cu mintea spălată de orice tradiții“ (p. 246). Corectă analiză, completată în paginile care urmează cu o pledoarie pentru salvarea memoriei și cu lucrurile concrete făcute sub egida memorialul de la Sighet în acest scop.
Cartea Istorie, memorie, memorial sau Cum se construiește un miracol este, în mod firesc, un omagiu postum adus lui Romulus Rusan, în primul rând pentru calitatea sa de ctitor al Memorialului de la Sighet și al tuturor inițiativelor derivate din acesta pentru neuitarea celor trecuți prin temnițele comunismului.
Volumul este structurat pe trei secțiuni. În prima sunt reproduse interviuri, conferințe, prefețe, studii realizate de Romulus Rusan în cele mai bine de două decenii în care viața sa a gravitat în jurul proiectului Sighet și a datoriei morale pe care și-a impus-o de a împiedica trecerea în uitare a victimelor regimului comunist din România.
Cea de-a doua este un amplu album cu fotografii, o mică istorie în imagini a acestor două decenii de entuziasm, muncă asiduă și, în final de recunoaștere la scară internațională a celei mai importante instituții din România postcomunistă, zămislite dintr-o inițiativă privată.
Ultima secțiune e constituită din textele celor care l-au cunoscut și l-au iubit pe Romulus Rusan, scrise la moartea acestuia, în decembrie 2016. În multe dintre interviurile cuprinse în această carte apare ca un laitmotiv ideea că Romulus Rusan și Ana Blandiana și-au sacrificat cariera scriitoricească pentru a înălța această monumentală „catedrală“ a neuitării. Nicio operă literară din lume nu valorează cât ceea ce au făcut ei pentru România. Prin efortul lor „inuman“ au salvat de la uitare dramele miilor de români morți în temnițele comunismului și au adus o rază de bucurie și de mândrie în familiile atât de crunt lovite în toți anii regimului comunist.
Citind această carte, nu poți să nu simți o lacrimă în colțul ochiului și să nu te gândești o clipă la vorbele istoricului Gheorghe Brătianu, el însuși un martir al închisorii de la Sighet, reproduse chiar în prezentul volum: „Adevărul învinge, indiferent de soarta celor care l-au servit“. Iar apoi, să nu te apuce un dor nebun să mergi să vezi cu ochii tăi Memorialul de la Sighet. Mulțumim, Romulus Rusan, mulțumim Ana Blandiana!
Romulus Rusan, Istorie, memorie, memorial sau Cum se construiește un miracol, cuvânt înainte de Ana Blandiana, editor Ioana Boca, Fundația Academia Civică, București, 2017, 408 pag.
http://www.luceafarul-de-dimineata.eu/pdf/revista_LUCEAFARUL_DE_DIMINEATA_nr_7_2017.pdf