Născut la 4 martie 1927, în Răstoaca (judeţul Vrancea), ţăran
A fost arestat la 8 februarie 1958 pentru participarea la revolta împotriva colectivizării din 12 ianuarie 1958 şi condamnat la 20 ani muncă silnică pentru „acte de teroare”. A fost închis la Galaţi, Gherla, Salcia, Periprava, Văcăreşti.
Eliberat prin graţiere la 16 aprilie 1964.
Gheorghe Gh. Miu: (…) duminică s-a zvonit că vine echipele, șî luni dimineață a fost echipele aici. A fost aduși cu mașânile aici în sat. S-au pregătit câte opt inși în echipă cu ghioage în mână șî vineau dân casă în casă. Pi cine prindea, forțat, îl punea să semneze. Noi, ăștia dân cotu’ ăsta d-aicea, di la Gălăgie încoace, am fost mai tineri şî n-am vrut să ne trecem, nici n-am vrut să fugim.
Daniel Popa: Câți erați aici?
Gh.M.: Eram f’o 15 inși. Ne strângeam toți la poartă acolo, la Gălăgie. Şî comuniştii dân sat n-a vrut să vie cu echipa dân partea asta, că știa că dacă vin mănâncă bătaie, că era mult tineret. Șî atunci, ei nu vinea, îi trimitea p-ăia străini. Șî ăștia străini vinea până la Gălăgie acolo, să lovea di noi, îi întorceam înapoi.
Într-o seară a venit opt inşi șî a început să discute cu noi. Eu ce le-am spus? „Băi, nu așa să lămureşte oamenii. Dacă vrei să mă lămurești, vii acasă la mine şî mă lămurești. Dacă nu mă lămurești azi, vii șî mâine, vii șî poimâine, până mă lămurești.” Șî, în felu’ ăsta, a venit echipa asta. După ce a venit ăştia, s-a strâns acolo vreo 30 di inși dân echipele lor – a venit câte unu’, câte unu’, până s-a făcut mulți. Unu’ s-a recomandat că-i procuror.
D.D.: Arăta a procuror?
Gh.M.: Nu, da’-l cunoșteam. Avea șî pantalonii rupți. Da’ eu, după ce s-a recomandat el, l-am apucat di gât şî l-am smucit oleacă: „Măi, ce procuror, măi? Ce te dai mare? Ce procuror? Nu vezi că-s pantalonii rupți pi tini? Nu ți-i rușâni? Ce, eu nu cunosc pi Ștefănescu, procuroru’?” Ei una, noi una, acolo grămadă, seara… Ce le-am spus? „Băi, nu mai umblați cu ghioagele, dacă vreți să lămuriți, viniți dimineața șî lămuriți la fiecare. Vă duceți acasă, stați di vorbă cu omu’, fără bătaie, șî-i lămuriți. Șî care puteți să-i lămuriți să treacă, să treacă, că nu-i nimeni contra.”
Dimineață, noi am ieșit iară. A venit altă echipă di opt inși, toți cu ghioage în mână. Am început discuția acolo. Da’ unu’ dân ei, care era şăfu’ lor, ce-mi spune? „Hai la mata!” „Hai la mini!” I-am adus la mini. Ăialanți săteni care era cu mine acolo zâc: „Mergem șî noi?” „Nu, nu mergeți”. Am venit, i-am băgat în casă. (În casă, noaptea avusăsăm geamurile camuflate, că, dân cauza ghiogarilor, oamenii au camuflat geamurile, fugea d-acasă, stătea pi câmp. Li-era frică, na!) S-a așezat toți pi scaune șî pi pat, cu bețele-n mână. Eu m-am dat la ușă, unde aveam toporu’. Am luat toporu’ dân ușă șî m-am uitat la ei așa – ei în casă, șî eu în ușă. Ei să uitau unu’ la altu’, da’ nu vorbea. Eu, atunci, îi întreb: „Da’ di ce ați venit? Ce căutați la mine?” Unu’-mi spune: „Am venit șî noi la mata.” „Da’ pentru ce ați venit? Mă cunoașteți di undeva?”, le spui eu. „Păi, nu, da’ am venit la mata.” „Mă, ia ascultă aici! Nu să lămurește cu ghioaga, mă. Dacă vreți să lămuriți oamenii, nu veniţi cu ghioaga. Puneți ghioagele jos!” Le-a azvârlit în mijlocu’ casei, toate ghioagele. Șî le-am luat pi toate. „Acuma plecați di la mini șî vă duceți direct la Sfatu’ Popular. Să nu vă prind că intrați la cineva, că dacă intrați, eu viu după voi. Vedeți toporu’ ăsta? Vă tai gâtu’ la toți!” I-am dat afară, a plecat şî s-a dus direct la Sfat. N-a durat un sfert di oră după ce-a plecat ș-a venit mașâna Miliţiei, un IMS. Vinea pi șosea, dădea înapoi, iar vinea pi șosea, da’ nu s-a dat jos să vorbească cu noi, numa’ să plimba, ca să ne sperie pi noi. Noi eram toți grămadă: „Ia să vedem ce o să facă? Să ne ia!” Șî a plecat, s-a retras. Cu echipele alea, a terminat o comună în câteva zâle.
După ce a plecat echipele, la Sfatu’ Popular a rămas o parte dân specialiști d-ăștia șî activiști di partid. Ș-acolo lucrau ei. Făceau cereri, le aranja ei, că oamenii semna hârtia în alb șî le completa ei acolo.
Di la 23 octombrie șî până la 12 ianuarie, lumea a început să s-agite mai tare. Noi ne duceam pân sat. Lumea auzise că noi, ăștia dân partea asta, n-am vrut să ne trecem, ne-am opus șî nu ne-a făcut nimic, șî lumea când a văzut aşa, cică: „Nu ne ducem nici noi la colectiv!” Un văr a mieu, Miu Vasile, a fost secretar di partid, şî el mi-a spus mie: „Măi, fii atent că ăștia să pregătesc să să ducă să comaseze terenu’ la ăia di peste Putna”. Şî eu am început să spun la lume: „Uite-așa, uite-așa, că vrea să comaseze terenu’ şî nu ştiu ce…” Ş-atunci ne-am anunțat unu’ pi altu’, şî pi 12 ianuarie – că așa era vorba să treacă să comaseze terenu’ – ne-am dus la Podu’ Putnii. La Podu’ Putnii era un pod di lemn. Oamenii a trecut jumate într-o parte, jumate într-o parte. S-a adunat f’o 2.000 di oameni, cu mic, cu mare, femei, copii… Șî am spus: „Dacă vin, îi lăsăm să intre pi pod, șî ăia vin di colo șî noi d-aici șî-i trântim di pi pod în apă”. Ei, pi la primărie p-acolo, a aflat că e lumea adunată ș-a trimis primaru’.
D.D.: Cine era primar?
Gh.M.: Cotigă Ioan. A venit ăsta șî când l-au prins oamenii acolo, l-au sechestrat şî l-au ținut pi loc: „Stai așa. Mergi șî dai cererile înapoi la oameni.” „Păi să vezi, că nu știu ce…” Da’ el d-acuma să topisă di tot, pentru că îi era frică. Șî l-am luat cu noi pi sus, să meargă cu noi la Sfatu’ Popular, să dea cererile înapoi. Am mers cu el în sat, şî lumea când l-a zărit, a început să strige, să țipe, să huiduie. Când am ajuns în șosea, oamenii a prins unu’ dân activiștii di partid, care zâcea că-i di la București, Sandu Alexandru îi spunea lui. L-a prins oamenii șî l-a luat la bătaie. În timpu’ ăsta, eu stăteam lângă președinte şî nu-i dădeam voie să fugă. În fine.
Ne-am dus până la Sfatu’ Popular. La Sfatu’ Popular am intrat cu el acolo șî i-am spus să dăsfacă fișieru’ [fişetul] şî să scoată cererile. A zâs că n-are cheile. Șî atunci am venit, am luat o securi, am spart fișieru’ şî am scos tot ce-a fost în el. Miu Cornel a luat cererile cu brațu’, le-a scos în curte șî le-a dat foc. După ce s-a dat foc la cereri, s-a spart telefonu’, s-au spart geamurile, s-a spart tot acolo, s-a făcut devastare. Avea colectivu’ o firmă pusă acolo, „Viața nouă” nu știu ce, oamenii a dat-o jos, a rupt-o…
D.D.: Asta în ce moment al zilei era?
Gh.M.: După 12. Când am venit di la Putna era în jurul lu’ 12, șî cât am mai stat pi la Sfat acolo… Atunci, în sat era o nuntă. Şî, după toate astea, ne-am dus acolo la nuntă.
A venit Securitatea șî s-a dus la primărie. (Securitatea când a venit, a venit cu mașâni cu prelate pi ele, cu militari, securiști, cu puști-mitraliere în mașâni.) La Sfatu’ Popular s-a instalat, ce a vorbit, ce n-a vorbit ei, şî d-acolea a ieșit cu mașâna şî vinea şî căuta să provoace. Trecea pi drum pi la nuntă p-acolo cu mașâna cu prelată, cu securiști în’untru, cu armament, iar să ducea mai încolo, iar să întorcea înapoi. D-acolea lumea s-a agitat: „Băi, da’ ce trece ăștia p-aici?” Şî s-a pus șî i-a oprit, iar Bădoiu Ion s-a suit pi scara mașânii ș-a băgat cuțitu’ la ei pi fereastră șî nu le-a mai dat voie să mai treacă pi șosea. Șî, d-acolo, mașânile nu mai circulau p-acolo, au luat alt drum, mergeau pi altă stradă pi dân dos.
(fragment din interviul nr. 750 II-III, cu Gheorghe Gh. Miu, din Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet, realizat în anul 1997, publicat în Daniel Popa, Pe aici nu se trece! Revolte ţărăneşti din Vrancea (1957-1958), Fundaţia Academia Civică, 2016, pp. 311-337.)
Sursa fotografiei: ACNSAS, FP, dos. 001147, vol. 11, f. 142
