n. 26 mai 1923
exmatriculat de la Facultea de Drept din București, lucrează ca lăcătuș
arestat sub acuzația de ”agitație publică”
închis la Văcărești de unde este eliberat în 1955
în 1966 se căsătorește cu Aristina Pop, și ea fost deținut politic
Aristina Pop Săileanu despre soțul ei, Nicolae Pop:
(…) în ’65, m-a căutat viitorul meu soţ, m-a găsit, prin multe peripeţii. Ne-am văzut de două ori toamna, primăvara a mai venit de două-trei ori şi în iulie 1966 ne-am căsătorit. Am venit în Bucureşti şi am scăpat de Securitatea din Baia Mare. Venind în Bucureşti, socrii mei m-au acceptat, dar, totodată, le-a fost frică. Din ce cauză? El (socrul n.ed.) a fost deputat la liberali între cele două războaie şi era urmărit, şi numai el ştie cum a scăpat cum de nu l-au arestat. Când soţul meu era la închisoare, a întâlnit un prieten de-al socrului meu şi i-a zis: „Măi, doctorul Săileanu a făcut politică liberală şi a fost deputat şi nu face puşcărie. În schimb face băiatul lui. Cum e asta?” În sfârşit. Însă a fost trimis ca medic în Bărăgan, cu serviciul. De-aia le-a fost lor puţin teamă. Dar m-au acceptat aşa cum eram, cu puşcărie, cu şcoală neterminată. Au fost ca părinţii mei, au fost foarte drăguţi. Şi am stat zece ani, socrul meu a murit la 86 de ani, iar soacra mea la 84.
Din câte ştiu, cu domnul Nicolae Săileanu aţi făcut cunoştinţă în închisoare…
Nu ne-am cunoscut direct. În închisoare el a stat, însă, cu fratele meu, Achim, care era bolnav, în celulă. Achim făcuse şi el un TBC pulmonar, Nicuşor avea şi el ceva, un infiltrat. A fost internat la Văcăreşti şi întâmplarea a făcut că a stat în aceeaşi celulă cu Achim. Achim făcea nişte crize foarte urâte acolo, iar lui Nicuşor i-a fost foarte milă de el şi încerca să-l liniştească. Ceilalţi din jur râdeau de el şi-i ziceau: „Aaaa! Ştim noi de ce te porţi tu cu Achim aşa. Pentru că el are o soră şi…” Habar nu avea. „Mărioara partizanca” îmi spuneau ei. Şi îl întreabă pe Achim: „Tu ai soră?” „Da. Trei.” „Şi cum le cheamă?” „Victoria, Elena, Aristina.” Şi zice: „Voi râdeţi de mine pentru una, Mărioara?” „Aristina este. Noi am botezat-o aşa, Mărioara partizanca.”
Apare decretul din ’55 şi se eliberează. I-a fost schimbată încadrarea de la „uneltire” la „agitaţie” şi condamnările până la 10 ani au intrat toate în decretul din ’55. Şi, după ce a ieşit, el şi-a dat întâlnire cu doctorul Nicolae Popescu, care mă îngrijea. Şi el ştia de situaţia mea. Într-una din zile, doctorul a venit şi mi-a spus: „Vino încoace! A întrebat un om foarte mare de tine.” Eu mă uit la domnul doctor şi zic: „Ca înălţime?” „Nu ca înălţime.” „Mare! Cine-o fi?” Mă gândeam că o fi vreunul dintre deţinuţii politici. În sfârşit… Atunci, Nicu luase legătura cu el, şi el i-a spus despre mine că boala merge spre bine şi că încetul cu încetul, o să mă vindec. Şi el şi-a pus în minte: „Eu nu mă căsătoresc până nu iese fata aceea din închisoare. Măcar s-o cunosc.”
Deci zece ani v-a aşteptat?
Zece ani, din ’55 până în ’65. La un moment dat, s-a dus la o avocată, şi avocata i-a spus: „Iţi dau o veste bună: toţi deţinuţii politici ies din închisoare. A apărut un decret şi vor ieşi toţi.” Asta i-a dat speranţă.
În ’64 nu a avut însă curajul să mă caute, dar în ’65 a făcut un „circuit” şi a ajuns la Lăpuş, prin multe peripeţii: el avea luat bilet de hotel la Baia Mare, de la Baia Mare până în Lăpuşul Românesc sunt aproape 50 km. A ajuns în Lăpuşul Românesc, cineva l-a îndrumat la sora mea, la Elena, şi toţi au zis că este de la Securitate. Nu a întrebat de mine. Când a venit de la Baia Mare la Lăpuşul Românesc, în autobuz a întrebat de Achim Pop şi i s-a spus că a murit. Şi a zis: „Care este prima staţie aici? Că mă dau jos.” „Păi, nu aveţi cu ce vă întoarce, că acesta este un autobuz care circulă numai o dată pe zi şi nu mai aveţi cu ce. Mergeţi acolo că este sora, găsiţi pe cineva din familie.” Şi şi-a continuat drumul. Dar în maşină unul îi zice: „Are o soră care a tras cu pistoalele în munţi!” Când a auzit asta… A ajuns la sora mea, a întrebat, între altele, de mine. Elena a zis: „Sora mea este plecată la fratele nostru, lângă Piteşti” şi i-a spus toată situaţia.
După aceea a început să-mi trimită felicitări. Şi-mi trimite o scrisoare, şi-mi trimite o poezie… Eu am zis: „Doamne, om la 42 de ani – că mi-a spus ce vârstă are – îmi trimite aşa scrisori. Prea de tot…” (…)
Surorile mele au zis: „Tu, nouă ne place de băiatul ăsta. Uite, aşa, aşa…” – că Nicu, după ce a ajuns acolo, a stat două-trei zile, s-a dus la fântână, le-a scos apă, el a vrut să facă pe ţăranul, încât toţi ziceau că este de la Securitate. Nepotul meu, care era învăţător, zice: „Nu vedeţi cum vorbeşte? E de la Securitate.” Elena, sora mea, zice: „Aaa, nu, când o ieşi afară după apă, eu îi umblu în geamantan, îi deschid geamantanul, să văd ce e.” Şi se duce, şi zice: „Are nişte lucruri foarte frumos aranjate. Mie nu mi se pare să fie de la Securitate.” „Mamă, e de la Securitate.” „Ei, i-am dat de mâncare două zile, zice Elena acum, nu-i nimic. Chiar dacă-i de la Securitate, i-am dat să mănânce. Tot pomană îmi e.”
Mi-a tot scris, s-a convins lumea că nu este de la Securitate. A arătat şi legitimaţia de serviciu, pe care scria „manipulant” sau aşa ceva. Şi soră-mea, când a văzut, a zis că nu e. „Vai, mamă, dar securiştii se folosesc de tot felul de legitimaţii, zice Viorel, şi din cauza asta a pus legitimaţia asta.”
Ne-am lămurit până la urmă şi surorile mele au spus: „Nu te căsătoreşti cu Rus, te căsătoreşti cu ăsta!” Eu am zis: „Îl cunosc pe Rus de atâţia ani. Şi nu am curajul să mă duc la Bucureşti.” Şi am primit de la Nicu o scrisoare în care punea şi câteva versuri dintr-o poezie a lui Bogdan Petriceicu Haşdeu: „Când arde soarele de mai,/Când vântul iernii geme,/Măreţul brad pe naltul plai/Stă verde-n orice vreme.”
din Aristina Pop Săileanu, Să trăiască partizanii până vin americanii, interviu cu Liana Petrescu, editor și prefață Romulus Rusan,
aparat critic și postdocumentare Virginia Ion, Fundația Academia Civică, 2008
