RECVIEM PENTRU ȚĂRANUL
COLECTIVIZAT
http://www.editurajunimea.ro/wp-content/uploads/2018/07/SCRIPTOR-7-8-2018.pdf
Pe coperta unui audiobook editat de Centrul Internațional
de Studii asupra Comunismului (Țăranii
și comunismul) se poate citi un adevăr teribil: „Au
fost mereu pe câmpul de luptă. Au luptat cu tătarii,
cu turcii și rușii, cu secetele și inundațiile, cu birăii și
activiștii, cu birurile și cotele. Au fost mereu învinși
și învingători, căci sacrificiul lor a hrănit mereu continuitatea
istoriei. Lupta cu comunismul i-a înfrânt
însă definitiv, căci le-a distrus nu numai viețile, ci și
rădăcinile. Fără pământ țăranii și-au pierdut definiția”.
Titlul comentariului nostru e inspirat din acest
succint text de prezentare; care e și genericul unei
serii de tipărituri a Fundației Academia Civică.
Deși, după 1990, s-au publicat câteva mii de
pagini despre țăranul român colectivizat – furat,
batjocorit, hăituit, bătut, condamnat, pus în lanțuri,
ucis, silit să evadeze în munți, iar în cazuri salvatoare,
în colonii muncitorești, plătit ca un sclav pentru
truda lui pe tarlalele colective, manipulat, strivit
în ființa lui de proprietar liber –, drama acestuia, din
istoria recentă, nu este, nici pe departe, cunoscută.
Literatura contemporană n-a dat încă destule pagini
memorabile despre această adevărată epopee
tragică. A unui popor, format în cea mai mare parte
din țărani. Istoricii de profesie, am mai spus-o, încă
n-au venit cu lucrări de referință despre colectivizarea
țăranului român, despre destructurarea unei
majorități a acestei națiuni, majoritate dezrădăcinată,
se pare, pentru totdeauna din condiția sa de posesoare
și depozitară a unor valori tradiționale perene
(materiale, morale, spirituale, estetice etc.).
Ce mai e astăzi țăranul român? Și mai există
țăran cu adevărat, se întreba Marin Preda cu ceva
decenii în urmă. A mai putut spune țăranul colectivizat,
dar chiar și cel de după evenimentele din decembrie
1989, propoziția de neuitat, rostită de Ilie
Moromete: „Domnule,
eu totdeauna
am dus o viață independentă!”?
Întrebare
retorică. Ne
ducem din nou la
scriitorul care a dat
literaturii române,
după al doilea război mondial, cel mai convingător
roman despre drama satului românesc. Într-un dialog
cu Florin Mugur, romancierul își punea asemenea
interogații dramatice: „De ce oamenii care trebuie
să pună mâna să lucreze porumbul și tot ceea
ce ne dă pământul pleacă și sunt lăsați să plece nu
știu unde: ca să producă ce? Ca să umple artificial
orașele și să stea la cozi pentru un kilogram de
carne? Unde au ajuns acești oameni? Ce l-a putut
aduce pe un fost țăran în situația pe care am citato?…”
Să recunoaștem: elocvente și, pentru anii
șaptezeci ai secolului trecut, curajoase constatări.
Autorul Moromeților avea, nu ne îndoim, răspunsuri
la interogațiile sale. Știa că țăranul – sau ce mai
rămăsese din el – nu mai vrea să culeagă porumbul
pentru că era plătit în batjocură de șefii C.A.P.-
ului, cu ucaz de la partidul unic. Prefera să fure,
mai exact, să-și ia o cât de mică rație din propria-i
muncă și de pe propriul său ogor, prefera, de nevoie,
să cumpere pâine de la oraș. O lume întoarsă
pe dos. O lume croită prost de minți bolnave. Până
să ajungă însă la acea stare de indiferență, cumva
sinucigașă, față de pământul colectivizat, țăranul
trecuse prin tragedia colectivizărilor forțate, cu mii
de victime. Când s-a decretat, cu fast propagandistic
grețos, în primăvara anului 1962, încheierea
procesului de colectivizare, încă mai existau țărani
fugari, iar alții întemnițați, încă mai izbucneau, icicolo,
revolte țărănești, înăbușite în sânge. Ca întrun
război. Un război al nemernicilor împotriva unor
oameni cu un acut simț al libertății și al proprietății.
Uneori, unii se întreabă de ce i-au dușmănit atât de
70
mult bolșevicii pe țărani? Numai ura împotriva intelectualilor
autentici și verticali a putut să egaleze
această dușmănie.
Să ne ducem la Lenin, părintele comunismului
real și propagandistul numărul unu în materie.
Acest fanatic revoluționar de profesie nutrea o ură
viscerală împotriva țăranilor gospodari, numiți culaci,
pentru că aceștia erau liberi, nu depindeau decât
de ei înșiși și nu putea fi supuși prea ușor regimului
bolșevic. În aceeași măsură, ei, culacii, trebuiau
storși de ultima traistă de grăunțe. Proletariatul
și soldații Armatei roșii trebuiau hrăniți. Și a inventat,
cu o perfidie diabolică, dușmanul de clasă la
sate, strategie care i-a permis să dezbine populația
rurală la cote delirante. După cum afirmă istoricul
american Richard Pipes, autorul unor remarcabile
studii despre revoluția rusă și urmările sale, decretele
agrare emise de bolșevici vizau, în primul rând,
distrugerea țăranilor, apoi, crearea de soviete sătești,
conduse de militanți bolșevici. Urmau cotele,
colhozurile, înfometarea, decăderea satului rusesc
până la ultimele consecințe. „Țăranii ruși, zice istoricul,
nu mai trăiseră niciodată o astfel de experiență;
chiar și în timpul iobăgiei, ceea ce produceau le
aparținea de drept. Au încercat să reziste atacului
așa cum au putut, susținuți uneori de soldații lăsați
la vatră. Amenințați cu mitraliere și biciuiți, au răspuns
violenței cu violență” (Scurtă istorie a revoluției
ruse, Humanitas, 1998). Stalin a desăvârșit teroarea
antițărănească. Și de unde puteau să se inspire,
în demersurile lor criminale, bolșevicii români
dacă nu din practicile leninist-staliniste? Să reamintim
că în anii regimului dejist, când s-a declarat finalizarea
sovietizării satului românesc, și Ceaușescu
Nicolae a fost unul dintre nomenklaturiștii care
au contribuit, prin acțiuni represive, la înregimentarea
țăranului român în această aberantă formă de
proprietate socialistă. Documente de arhivă și mărturiile
țăranilor atestă că acest lumpenproletar din
Scornicești, semialfabetizat, ajuns general al armatei,
a dat deseori ordine trupelor să tragă asupra
satelor rebele.
Mai întâi, colectivizarea a început cu acele întovărășiri
(TOZ-uri), tactică vicleană a regimului. Curând,
au venit ca un prăpăd echipele de lămuritori,
tot mai agresive, silindu-i pe țărani să-și dea pământul,
vitele, uneltele agricole, cazanele de țuică,
butoaiele pentru vin, pădurile, iazurile, pășunile la
colectiv. Mulți țărani au plecat în bejenie; s-au format
grupuri de partizani în munți, sperând că „vin
americanii” să-i salveze de comunism. Mulți au fost
împușcați de trupele de securiști și milițieni, dirijate
de activiști, mii au fost capturați și întemnițați. Rezistența
a fost epopeică. Din păcate, prea puțin cunoscută.
Nu numai de Apusul european, dar și de
conaționalii noștri. Așadar, rezistența la bolșevizarea
țării n-a fost un basm, ci o tragică realitate.
Într-un volum de peste 550 de pagini, citim confesiunile
țăranilor răsculați, treizeci la număr, din
satele vrâncene Suraia, Vadu Roșca și Răstoaca,
mărturii înregistrate prin interviuri la fața locului de
către Daniel Popa (mai toate) și Dorin Dobrincu,
transcrierile fiind realizate de Traian Călin Uba, Virginia
Ion, Mara Ștefan, concentrate în volumul „Pe
aici nu se trece! Revoltele țărănești din Vrancea
(1957-1958)”. Autorul antologiei este Daniel Popa,
iar studiul introductiv e semnat de Virginia Ion. Un
fragment din studiu e destul de grăitor: „În final,
ofensiva autorităților asupra celor câteva sute de
locuitori ai satului Vadu Roșca s-a încheiat cu nouă
morți, cu vârste cuprinse între 14 ani și 49 de ani, și
zeci de răniți. Numărul victimelor ar fi putut fi mult
mai mare dacă mulți dintre țăranii din Vadu Roșca
nu reușeau să se adăpostească în cazemată, în
curțile oamenilor sau în pădurea din apropiere. (…)
După ce au început arestările, în localitate a sosit
Nicolae Ceaușescu, care, în acel moment, era
membru în Biroul Politic al P.C.R. al P.M.R și responsabil,
în cadrul acestuia, de Secția Agrară a
C.C. al P.M.R. și de Direcția Superioară Politică a
Armatei. Însărcinat cu pacificarea satului, Nicolae
Ceaușescu a dizolvat organizația de partid din localitate
și s-a implicat în pedepsirea țăranilor”. Așa
s-au petrecut lucrurile în toate satele revoltate. Ne
oprim, la întâmplare, la un episod din mărturia lui
Ilie M. Chițu, din Răstoaca: „Ei au venit aicea câte
20-30 în echipă. Noi, toți de-aicea dân sat, când
am văzut așa, am ieșit înaintea lor. Eram tineri,
aveam 27-28 di ani. Nici ei n-aveau curaj să clintească,
nici noi n-aveam curaj să clintim. Ne-am
tras așa, cu toții, să vedem ce-or să facă ei. Numa’
apare femeia, chiar la curbă, la magazin, acolo. Să
răpede unu’, îi ia copilu’ dân brațe, îl zvârle jos șî
trântește femeia jos să-i puie deștiu’ pi cerere. Eu
aveam securea în mână, da’ secure mică, expre’ di
bătaie, șî un cuțit di tăiat porcii, la brâu (tot timpu’
umblam cu ele la mine). Când am văzut că mi-a
trântit femeia jos, după ei! Cu securea în dreapta,
ca Ștefan cel Mare, și cuțitu’ în stânga. N-am prins
niciunu’. Au plecat toți. În fine, ne-am potolit și noi.
Au umblat prin sat șî, pân’ la urmă, au colectivizat
toată comuna. Puțini care-au scăpat. Era o mocneală
în sat, așa! Umblau dân casă în casă. Câte
30-40 di inși. Intrau buzna, dădeau brânci la ușă,
forțau ușa dacă plecai d-acasă, îți sfărma ușa, îți
sfărma casa… ca pi timpu’ năvălirilor barbare. Și
mocneala asta a stat așa până la 12 ianuarie 1958.
La 12 ianuarie se preconizează că vor să comaseze
terenu’ nostru, să facă colectivu’, știi? Noi am
prins firu’, ne-am organizat cu toții ș-am ieșât la
71
Putna. (…) Când ne-am dus la Sfat, acolo era o
gașcă. Veniseră di la București, dom’le, șî di la regiune,
di la Galați. Măi, oameni buni – strigau ei –
uite ce: puneți-vă președinte pi vecinu’ dumneavoastră,
pi care vreți. Da, noi di colo: Ia uite, mă, în
gheara noastră și tot mai spune di colectiv! Șî dă-le
bătaie! Unii închiseseră ușa pi dinăuntru și voiau să
anunțe la telefon, să ceară ajutor. Da’ noi am forțat
ușa, am fărmat geamurile, s-a fărmat telefonu’… Șî
i-am prins pi toți. Cum îi prindeam, îi dădeam în
lume, șî lumea îi bătea. Era lumeee! Erau copii,
erau muieri… Muierile au bătut mai rău ca bărbații!
Acuma, unde-s cererile? Placardele care erau pacolo
cu Viața nouă au fost trase jos, tăiete cu securea.
S-au fărmat toate dulapurile, toată arhiva dîn
Sfatu’ Popular, a fost scoasă în drum șî dată foc.
(…) În final, au reușit să cheme Securitatea. (…) Eu
am fost arestat pi 7 februarie ’58, la o lună di zâle
aproape di la revoltă. După arestare m-a dus la Galați…”
Au urmat bătăile groaznice, ancheta sub tortură,
condamnarea: 20 de ani muncă silnică și 8
ani de interdicții. Ilie Chițua a fost eliberat prin decretul
de grațiere în aprilie 1964. Toate confesiunile
țăranilor au pecetea demnității. N-am ghicit (măcar)
nicio lamentație, niciun regret că ar fi putut, fiecare
din cei 30 de mărturisitori, să stea deoparte, cu capul
în pământ, ca să evite represaliile, pușcăria, celelalte
consecințe, unele, dezastruoase pentru ei și
familiile lor. Lecții de moralitate pentru oricine ar
pune la îndoială verticalitatea țăranului român în cei
mai cumpliți ani ai dictaturii bolșevice.
Alte 27 de mărturii, adunate în cartea „Pământul
tuturor, pământul nimănui” (Fundația Academia Civică,
2016), cu același tenace și inteligent antologator,
Daniel Popa, sunt ale unor țărani din mai multe
sate din județele Alba și Mureș. Prefațatorul, regretatul
Romulus Rusan (probabil a fost între ultimele
sale prefețe la asemenea volume de preț, care suplinesc,
repetăm acest adevăr, așteptatele cărți
scrise de istorici) relevă o realitate indubitabilă care
trebuie să intre în memoria fiecărui român: „Spre
deosebire de naționalizarea principalelor mijloace
de producție din 11 iunie 1948, care a fost legiferată
de Marea Adunare Națională în două ore și n-a întâmpinat
aproape nicio împotrivire, colectivizarea
agriculturii s-a întins pe durata a treisprezece ani”.
Convorbirile cu Gavril Vatamaniuc, conducătorul
unuia din principalele grupuri de partizani din
munții Bucovinei, convorbiri înfăptuite de Liana Petrescu,
formează substanța unui veritabil roman
documentar, sub un titlu grăitor: „Am fost un om liber”
(Fundația Academia Civică, 2016). Acest memorial
din cuvinte se adaugă altor dramatice confesiuni
semnate de Vasile Motrescu (acesta a ținut
și un jurnal în vremea prigoanei), Gavrilă Ogoranu,
și ei, capi de partizani anticomuniști, etc. În obcinele
bucovinene, au activat mai multe grupuri de partizani,
conduse de adevărați lideri: Macoveiciuc,
Cenușă, Ion Vatamaniuc (fratele lui Gavrilă), Motrescu
ș.a. Arestat după șase ani de pribegie, G.
Vatamaniuc este capturat, bătut cu bestialitate și
condamnat la muncă silnică pe viață. A fost de
multe ori între viață și moarte. A supraviețuit în chip
miraculos. Amnistierea din 1964 n-a însemnat pentru
Gavril Vatamaniuc și încetarea persecuțiilor. Ca
în cazul tuturor deținuților politic. Și în noaptea de
21/ 22 decembrie 1989, l-a căutat securistul care îl
avea „în obiectiv”. În finalul mărturiei, eroul nostru
rostește răspicat: „Nu am încercat reabilitarea și
nici nu o voi face vreodată. Eu n-am avut ce reabilita.
Drumul meu a fost clar și precis”.
Asemenea volume-document sunt argumente
tari, incontestabile, ale rezistenței anticomuniste
săvârșite de țăranul român în anii dintâi ai urgiei colectiviste.
Ipoteticul istoric al comunismului românesc
are la îndemână, grație editurii pomenite aici,
o mică, dar valoroasă bibliotecă, o bibliografie indispensabilă.
CORNELIU COPOSU,
PUBLICISTUL PROFUND
„Politica este
arta prevederii. Intervin,
însă, situații
neverosimile care
scapă intuiției cele
mai subtile și contrazic
cel mai ascuțit
simț de prevedere
politică. Un număr
mare de implicații,
dăunătoare
intereselor românești,
au intervenit
ulterior convenției de armistițiu și fără legătură directă
cu aceasta, care s-au datorat atitudinii Aliaților
și nicidecum factorilor răspunzători pentru
schimbarea de la 23 august 1944. Prejudiciile majore,
care s-a răsfrânt asupra României mai târziu,
s-au datorat infidelității Marilor Aliați, care nu și-au
respectat angajamente solemne contractate față de
țara noastră și au tolerat încălcarea flagrantă a
unor principii fundamentale de drept internațional,
în dauna unor state lipsite de apărare”.
„România, cu tot aportul ei, hotărâtor pentru victorie,
nu a reușit să obțină statutul de țară aliată, ori
măcar acel de stat cobeligerant, cu toate că avuse-
72
se în acest sens asigurări ferme și cu toate că avea
deplină îndreptățire să aspire la una din aceste calități.
Într-adevăr, de la 23 august 1944, când a întors
armele împotriva Germaniei și s-a alăturat Aliaților
și până la sfârșitul războiului, România s-a
comportat ca țară aliată, de primă importanță”.
Clar, succint, răspicat.
Aceste pasaje sunt selectate din substanțialul
studiu „Armistițiul din 1944 și implicațiile lui”, elaborat
de Corneliu Coposu și publicat prima oară în
anul 1988, la Editura „Dreptatea”, P.O. Box 54 –
Times Square, Manhattan, New York. A doua ediție
a studiului a fost tipărită la Editura „Gândirea Românească”,
în anul 1990, însă, propaganda neocomunistă,
sub emblema F.S.N., a făcut ca această
lucrare să nu fie difuzată cum se cuvenea, evident,
cu un ecou repede stins. De curând, substanțialul
studiu scris de singurul om politic de anvergură
după decembrie 1989 (și până astăzi) a apărut
într-un volum cu același titlu (Editura Fundației
Academia Civică, București, 2016), ediție îngrijită și
comentată de Paul Lăzărescu (fruntaș al Partidului
Național Țărănesc, redactor la ziarul „Dreptatea”,
deținut politic vreme de 9 ani, muncitor necalificat,
în fine, reabilitat, cercetător la Centrul de Fonetică
și Dialectologie al Academiei). În sumarul volumului
mai găsim succinte contribuții de Ivor Porter (diplomat
englez, participant direct la evenimentele
din august 1944, ambasadorul Marii Britanii la Conferința
pentru Dezarmare de la Geneva, remarcabil
autor de cărți privind al Doilea Război Mondial),
Ioan Hudiță (istoric, profesor universitar de istorie a
diplomației, om politic de vază din P.N.Ț., ministru
în guvernele Sănătescu și Rădescu, arestat în mai
multe rânduri de regimul comunist, autorul unui
foarte interesant jurnal, editat postum la Paralela
45, cu studiu introductiv și note de acad. Dan Berindei),
Augustin Vișa (doctor în Drept și Științe
Economice, membru marcant al P.N.Ț., deținut politic
în sistemul comunist), Reuben H. Markham
(pastor american, corespondent pentru „Christian
Science Monitor” și pentru alte publicații de limbă
engleză, în Balcani și Europa Centrală, cunoscător
lucid, de la fața locului, al regimului instalat în România
după 6 martie 1945). În partea finală sunt și
două scurte texte, de real interes pentru istoria contemporană
a României: unul, aparținându-i lui Iuliu
Maniu (Aprecieri privind Convenția de armistițiu din
12 septembrie 1944, făcute în ședința Consiliului
de Miniștri din 15 septembrie 1944), celălalt, semnat
de Paul Lăzărescu, o demonstrație, cu date și
fapte imbatabile, a marilor mistificări ale regimului
comunist vizând actul de la 23 august 1944, confiscat,
în manieră stalinistă, de acest regim.
Studiul lui Corneliu Coposu este o sinteză extrem
de limpede și convingătoare asupra evenimentelor
din vara anului 1944 și a urmărilor actului de la
23 august 1944, precum și despre consecințele armistițiului
cu puterile Antantei și ale Conferinței de
Pace de la Paris, „deschisă pe 29 iulie 1946, în Palatul
Luxemburg, cu participarea reprezentanților a
32 de state, din care 21 de state cu vot deliberativ,
inclusiv, Bielorusia și Ucraina, 6 state cu vot consultativ
și 5 state învinse, între care și România”. Cum
ne informează analistul politic Corneliu Coposu, publicist
prob, din stirpea ziariștilor de marcă din perioada
interbelică. Să amintim că tânărul Corneliu
Coposu, înainte de a fi directorul de cabinet și secretarul
politic al lui Iuliu Maniu, a practicat ziaristica
la „România Nouă” (director, Zaharia Boilă), vreme
de cinci ani. Dar activitatea sa de publicist n-a încetat
odată cu implicarea în politica mare. Refugiat la
București din Ardealul ocupat de Ungaria horthystă
a continuat să scrie și să publice articole și sinteze
politice de incontestabilă calitate analitică, cu un stil
propriu, exact și, totodată, expresiv. Juristul cult, cu
doctorat în Drept, și publicistul Corneliu Coposu își
dau mâna în fraze pregnante, într-o curată și bogată
limbă românească. Și un fragment din jurnalul ținut
de el chiar și în tulburătoarele, tensionatele zile din
august 1944 este elocvent: „Scopul audienței: să-l
convingă pe Mareșal să încheie, fără amânare, armistițiul
(Maniu îi spune să se refere numai la tratativele
de la Stockholm, cu refacerea ultimelor concluzii
ale tratativelor de la Cairo). Mihalache nu se
arată încântat de mandat. Maniu îl consiliază să nu
se formalizeze de eventualele explozii verbale și de
nervii Mareșalului, să-l calmeze cu elogii și să reia
cu insistență presiunea, contând pe ascendentul de
care se bucură în fața lui Antonescu: să utilizeze ca
argument obligația patriotică a Mareșalului de a salva
țara de dezastru; apoi să bată monedă din împrejurarea
că nemții nu și-au respectat angajamentele;
în sfârșit, să treacă peste orice considerații de
ordin formal, având drept deviză doar: Salus reipublicae,
suprema lex! Plecăm. Mihalache rămâne în
casă până la îndepărtarea agenților”. De altminteri,
la Editura Vremea, 2014, a apărut volumul îngrijit de
Doina Alexandru: „Corneliu Coposu. File dintr-un
jurnal interzis”.
Respingerea unor opinii (unele, iresponsabile)
care au pretins (câteva mai dăinuie și azi) „că lovitura
de stat din 23 august 1944 ar fi fost precipitată
și că ar fi fost mai bine să lase mareșalului Antonescu
posibilitatea de a alege un moment mai favorabil
pentru a ieși din război”, analistul politic o
construiește cu argumente solide, realiste, de bun
simț istoric. Concluzia: „Cei care și-au asumat răspunderea
pentru pregătirea conspirativă și realizarea
precipitată a răsturnării (regele, conducătorii
73
Opoziției angajați în Blocul Național Democratic,
grupul de diplomați patrioți de la Ministerul de Externe
și generalii câștigați pentru cauză) și-au făcut
cu abnegație datoria și au binemeritat de la Patrie”.
Într-o logică strânsă, cu raționamentele unui bărbat
politic autentic, înțelepțit și de o bogată experiență
politică, ferm în convingerile sale sănătoase, trece
în revistă cauzele concrete care au dus la schimbările
intervenite în România după război. Iată câteva:
„nesocotirea de către Aliați a clauzelor prestabilite
la Cairo; nerespectarea strictă a convenției de armistițiu
de către U.R.S.S.; nerespectarea declarațiilor
solemne, făcute de exponenții guvernelor Aliate,
în privința garantării independenței și suveranității
naționale, a libertăților politice și orânduirilor sociale
din România; încălcarea propriilor tratate contractate
de Aliați (Charta Atlanticului, Convenția de la
Yalta, Convenția de la Potsdam); atitudinea mai
mult decât binevoitoare, generoasă, grijulie, aproape
capitulantă a guvernelor anglo-americane față
de aliatul sovietic; abandonul, convenit tacit, al țărilor
mici din Europa de răsărit, prin interpretarea excesivă
a priorității concesionate aliatului sovietic
asupra respectivei regiuni geografice”. Etc. Polemistul
Corneliu Coposu ni se dezvăluie și în paginile
în care demontează afirmațiile false, facile ale
unui domn Mărculescu, într-o „proză tipărită la
Munchen”, care consideră că patrioții lucizi care șiau
asumat actul de la 23 august 1944 și schimbarea
de front au fost „trădători de patrie”. O aberație.
Atributele stilistice ale publicistului, sensibilitățile
omului de carte sunt evidente și într-o frumoasă
traducere a poemului „Dacă…”, de Rudyard Kipling,
datată 1967, la numai trei ani după ce ieșise din
temnițele și lagărele comuniste, unde a supraviețuit
infernului concentraționar 17 ani, și la un an după
moartea soției, Arlette Coposu, fiica generalului
Ioan Marcovici, pușcăriașă politic, cu ani grei de
temniță. Nu întâmplător s-a aplecat asupra acestui
poem, tălmăcindu-l, care, parcă, exprimă chiar
condiția personalității sale, statura bărbatului politic
Corneliu Coposu. Să ne oprim la doar două strofe:
„Dacă pierzând, într-o clipă de risc pe o șansă,
avutul,/ Poți să începi, de la capăt, uitând în tăcere
trecutul,/ Ferm adunând cu răbdare întregul pe
lungă durată,/ Fără să sufli o vorbă, de pierderea
grea îndurată… (…)Dacă mulțimilor poți să vorbești,
cu drepturi egale,/ Dacă constant îți păstrezi modestia,
și-n cercuri regale,/ Dacă ești nevulnerabil la
prieteni, la cei cu pornire,/ Dacă pe toți îi stimezi îndeajuns,
însă nu peste fire…”
Volumul, concis prezentat aici, e o sursă bibliografică
temeinică pentru orice istoric preocupat de
un moment important din istoria Românei de la mijlocul
veacului trecut.
