Un interviu cu arh. Aurelian Trişcu din arhiva de istorie orală a Memorialului Sighet

 

 

Bucureștiul de altădată mi-a intrat în sânge

 

 

M-am născut în București, în cartierul de sub Dealul Patriarhiei. Băteau clopotele mari în Strada Sfinții Apostoli, strada mea, al cărei capăt dă și astăzi exact sub clopotul cel mare din turnul Patriarhiei. Această trăire în oraș m-a legat de el și de aceea mi se pare ca tema pe care o tratați este extrem de vie, de necesara, mai ales pentru un oraș care a suferit foarte mult și care este într-o transformare continuă. Sigur că-mi aduc aminte de Bucureștiul copilăriei.

Bulevardul care cade pe Casa Poporului cade și pe casa în care m-am născut și care, deci, a fost demolată. Atunci a fost demolată și Biserica Mihai Vodă, s-a dus cu dealul ei cu tot, cu Arhivele Statului, cu clopotnița. De fapt biserica n-a fost demolată, a fost translată. Era biserica în care m-am căsătorit!

Părinții mei au construit o casă mică, în afara zonei viitorului centru civic, dar care, cu demolările lui Ceaușescu, a fost și ea demolată. S-ar putea crede că am o aversiune pentru aceste demolări și chiar o am, dar aversiunea mea nu este doar subiectivă. În afară de faptul că am văzut cum se demolau multe case pe care le țin minte, aversiunea mea este condiționată și de faptul că sunt arhitect, de faptul că mă ocup de monumentele istorice și de faptul că am fost implicat în apărarea lor, în proteste împotriva acestor demolări. Și mă lezează faptul că bunuri de valoare, cel puțin istorică, subiectivă, artistică și socială, de demers al orașului, au fost distruse.

Am făcut școala primară, cursurile școlii elementare se numeau atunci, lângă Mănăstirea Antim, care acuma este mutilată ca incintă din cauza Casei Poporului. Apoi Liceul Lazăr, la care ajungeam parcurgând aproape întreaga stradă Sfinții Apostoli, din care a mai rămas astăzi extrem de puțin. Treceam pe lângă Biserica Sfinții Apostoli și prin Izvor, pe lângă Arhivele Statului, care, știți desigur, apar în gravuri vechi ale orașului, cu podul Izvor ca un punct de reper al vechiului București. După Liceul Lazăr am venit la Institutul de Arhitectura.

Bucureștiul de altădată mi-a intrat în sânge pentru că avea, și păstrează și astăzi, o serie întreagă de zone, de străzi, de cartiere chiar, cu casele grupate în jurul bisericii, parohiile. Exista felinarul cu gaz, îmi aduc aminte cum venea seara să-l aprindă, cineva trecea din felinar în felinar cu pompița, ca să-i dea aer, și cu manivela ca să dea drumul la gaz. Dar mai erau celelalte lucruri interesante, arhitectura, case izolate, curți personale, casele care sunt chiar cu două fațade la stradă, dacă sunt pe colț, totuși au intrarea prin curte… Foarte puține au intrarea direct din stradă. Aveau pomi, care acum au ajuns arbori mari.

Există o influență de două feluri a experienței de locuire. Primul este legat de distribuția de încăperi, care seamănă foarte mult cu cea a caselor țărănești și a celor boierești, adică avea un spațiu central, o tindă, deci un hol, de la care se despart în dreapta și în stânga două sau patru camere, iar la casele mai somptuoase și în spate se adaugă două camere, sau chiar trei, dacă holul devine cu pereți poligonali. În al doilea rând, aceste case căpătau și o influență modernă pe atunci, de eclectism francez, austriac sau german, sau de Europa Centrală. Pentru că, după cum știți, o serie întreagă de specialiști, arhitecți, ingineri, au venit din Apus, iar mai târziu, în perioada ’48 și în vremea lui Carol I, s-au specializat români în Occident, mai ales în Franța, arhitecți și ingineri, care au venit și au continuat puternica influență a eclectismului francez, însă cu o anume măsură și cu o anume individualizare. Se spune ca noi am suferit influențe din foarte multe părți, dar am avut forță de sinteză și am sintetizat aceste influențe, le-am topit într-o formă personală. Mircea Eliade spunea că una dintre cele mai caracteristice trăsături ale poporului nostru ar fi puterea de sinteză. Și alții au vorbit de aceste influențe topite, precum la bisericile din Moldova, Trei Ierarhi, sau influențele din Bizanț, care la noi au căpătat trăsături specifice.

Aceste case sunt cu totul inedite. Ele se păstrează după 100 de ani de când au fost făcute. Eu am făcut o expoziție la un moment dat, după revoluție, „București, fără frontiere, case obișnuite din vremea lui Carol I”. Le-am spus obișnuite în sensul că nu este vorba în expoziția aceasta nici despre Lipscănie, deci casele la parter cu magazine și la etaj cu locuințele negustorilor, ca în Evul Mediu, în Occident, dar nici de palatele boierești, de pe Podul Mogoșoaiei, și nici despre instituțiile făcute cele mai multe pe vremea lui Carol I, cum ar fi Poșta, Banca Națională, CEC-ul, Casa Armatei și așa mai departe. Este vorba de locuințele unor burghezi, negustori, meseriași, profesori, doctori, preoți. Dar, vedeți, când spun meseriaș se poate înțelege și un bijutier, care ar putea să aibă relații cu Viena… în sfârșit, care să facă niște lucruri de mare valoare artistică. Oamenii aceștia și-au realizat casele în curte, au păstrat, sau au imprimat pe casele lor o decorație destul de reținută și totuși somptuoasă. Aveau niște locuințe extrem de funcționale și de generos construite, dacă ar fi să mă refer numai la un singur exemplu: înălțimea caselor tinde spre 4 metri, în loc de 2.60, sau 2.80, cum se făceau la blocurile din ultima vreme, sau 3 metri, cum erau casele dintre cele două războaie. Au înăuntru decorație deasupra ușilor, sau deasupra ancadramentelor, folosesc ancadramente la ferestre și de obicei portal cu scoică la intrare, uneori cu influență Art Nouveau. Să nu uităm că suntem către 1900, deci eram absolut în pas cu vremea. Art Nouveau-ul e 1900, 1910. Erau ghirlande sub ferestre, stuc, sau în interioare exista tâmplărie, lămpi, care pe atunci erau cu gaz, plafoane cu luminatoare, porți, uși foarte decorate, dar cu o somptuozitate stăpânită. Erau cu pictură de multe ori, sau cu profilaturi pe tavane, uneori cu alte case alături de casa principală, unde erau grajdurile și caleașca. Aveau sobe de Meissen și feronerie.

Expoziția aceasta, de care vă vorbeam și care a avut un oarecare succes, a fost în iulie-septembrie 1996, la Galeria Catacomba, organizată de Fundația Anastasia, cu Sorin Dumitrescu. Interesant a fost că, ținând peste vară, aproape trei luni, deci mult pentru o expoziție, s-a combinat cu Primăria, care a oferit posibilitatea de vizitare a unor zone pe niște trasee. Se făcea cam de două ori pe săptămână, cu câte două microbuze. Eu am făcut în albumul expoziției și o schemă a centrului Bucureștiului, dar a centrului larg, de la Parcul Carol până la inelul șoselelor Ștefan cel Mare, Mihai Bravu.

Începând cu zona Universității, undeva peste Piața Rosetti, către piața unde este biserica grecească am constatat că era un inel, ca un covrig, care evita centrul din mai multe motive: pentru că există Podul Mogoșoaiei, deci Calea Victoriei, și noul bulevard tăiat Nord-Sud, în care sunt casele boierești, Lipscănia în zona Poștei și noile blocuri interbelice. În plus, a mai apărut fractura între Casa Poporului și Piața Alba Iulia, adică Bulevardul Unirii. Dacă facem abstracție de aceste două zone în cruce, cea stricată de Ceaușescu și cea Nord-Sud, descoperim (în zona Dorobanți și în zona dintre bulevard și Calea Victoriei) unele case de tip vechi. Iată că acest inel, acest covrig, care înconjoară centrul, cuprinde încă foarte multe case din acestea valoroase. Am vorbit mult despre ele, cum vedeți, nu din motive subiective, deși merită, și nu e o rușine să apreciezi și să fi sensibil la anumite treburi, dar pentru că ele intra în istoria Bucureștiului și pentru că foarte multe din ele au fost demolate. Foarte multe din ele au fost demolate! E vorba de demolările acestea de pe străzile Cazărmii și toate cele din zona Sfinții Apostolii, Mănăstirea Mihai Vodă, Schitul Maicilor. Dovadă că și la sud de Bulevardul Unirii există iarăși o densitate foarte mare, pe lângă Bulevardul Coșbuc, deci lângă Patriarhie, pe partea cealaltă a Dealului Patriarhiei, la poalele Patriarhiei, de jur împrejur, de case din acestea, aproape una lângă alta, în șir. Și evident ca ăsta nu este un studiu făcut de o instituție sau un studiu plătit. E un hobby, am încercat să văd orașul ca arhitect. Pot să vă spun că eu, continuându-mi cercetarea, am constatat că numărul de case care merită studiate s-a dublat. Și inelul s-a închis mai mult și a început să prolifereze și în afară. Deci este o zonă foarte bogată, în care oamenii în acea perioadă a lui Carol I și-au făcut aceste case, dintre care unele sunt de-a dreptul savuroase. Savuroase sunt! Unele sunt cu scări pe afară, cum este în arhitectura populară de sub munte, altele au niște pridvoare, terase somptuoase, care dau spre grădină sau, dacă e casa retrasă, chiar spre stradă. Foarte multe au marchize de apărare la intrare și, dintre ele, unele se găsesc într-o stare de promiscuitate, altele sunt părăsite, agresate, supraetajate… Și sigur că unele păstrează geamlâcuri, în special la atenanse, multe foarte bogate, foarte prețioase. Curățate, au început sa fie folosite pentru instituții. Unii, lipsiți de gust, își bat joc de ele sau încearcă să le speculeze cât mai mult, dar sunt și unii care le folosesc cum trebuie și beneficiază de o valoare pe care alții nu reușesc s-o realizeze într-o construcție nouă.

Asta este, asta reprezintă pentru mine Bucureștiul acelor vremi, la care, bineînțeles, se adaugă volumul de construcții dintre celor două războaie. Sigur că Bucureștiul a evoluat și a evoluat pozitiv prin aceste construcții de după Carol I și până în primul război mondial, cu trăsături de calitate, Art Nouveau și pe urmă Art Deco. Pentru că și în București se găsesc, nu doar la Oradea sau în Constanța, lucrări foarte-foarte valoroase de Art Deco. De exemplu, pe Strada Călărașilor, o casă, parter și două etaje, cu decorație specifică, bogată, cum ai găsi la Budapesta sau în alte părți. Din acest punct de vedere, mie mi se pare că Bucureștiul poate să joace încă, atât cât a mai rămas din el, un rol în Europa. Poate părea puțin ditirambic, dar, alături de mărturiile mele, sunt mărturiile unor străini, ca de pildă un volum apărut în limba franceză, la București, în franceză pentru că sunt textele originale, și este impresionant să vezi cum diverse personalități, din diverse domenii, în epocă, vorbesc despre București. Și nu numai subiectiv, pentru că unii dau documente, unii sunt diplomați, alții sunt doctori care au contribuit la evoluția facultăților sau a practicii medicinii în țara noastră. Or, lucrurile acestea se leagă și confirmă aprecierile noastre despre calitatea Bucureștiului.

Vreau să spun că unele locuințe de care v-am vorbit au surprins pe mulți și surprind și astăzi prin valoarea lor de locuire și prin ținuta lor, prin atmosfera și confortul pe care îl oferă, de a coborî în curte, de a lua masa în curte sub arbori. Știți că sociologii, antropologii vorbesc și analizează viața la bloc și viața la curte, cum se spune. Mie îmi place să aud: la curte. Cuvântul s-a tocit, sintagma s-a tocit, dar are ceva de domnesc: la curte! Locuiești la curte! Să știți că un copil care trebuie să fie echipat ca să coboare de la etajul trei și să iasă în stradă, are cu totul altă viață decât un copil care iese de zeci de ori pe zi, intră și iese, din locuința lui în curte. Îl cheamă și îi dă să mănânce, și el pleacă iar afară, și îl cheamă la telefon, și aleargă să-și mai ia o jucărie, adică e o cu totul altă viață. Ori, astea se adună și impresionează chiar pe vizitatorii străini din ziua de astăzi.

În ce privește arhitectura dintre cele două războaie, care și ea a avut de suferit în timpul lui Ceaușescu, și care a fost demolată, dacă mergi la Paris și vezi arhitectura din acea vreme, de tipul locuințelor de care vorbim, nu-ți vine să crezi, e déjà vu, e ceva absolut cunoscut pentru noi, pentru că vezi în Paris construcții din aceeași perioadă cu cele de la noi. Deci nu poți să nu poziționezi Bucureștiul în lume! Cu valorile lui, cu un rol important pe care l-a jucat. Și deși s-a făcut prea multă paradă de Micul Paris, Paul Morand și alții vorbesc de Micul Paris și înțelegi de ce. Ei își motivează această comparație.

Desigur, Bucureștiul a evoluat de-a lungul anilor. Din casa în care stăteam, și care se găsea exact în axul est-vest al Mănăstirii Antim, vedeam cum în curțile din vecini se fierbea, intempestiv și ocazional, porumbelul, adică porumbul fiert care se vindea pe urmă. Sau obiceiuri pitorești, cum ar fi iaurgiii care veneau, țiganii care veneau să spoiască tingirile, să le cositorească, oltenii care aduceau în curte nu numai zarzavaturi, ci și pește proaspăt și strigau și intrau în curțile noastre. Și pâinea de la Gaggel și de la Herdan, care veneau cu mașinile lor și-ți lăsau în fiecare zi ceea ce ai comandat. Și lăptăreasa venea și-ți lăsa laptele și nota pe tocul ușii, că se plătea la săptămână, sau la chenzină sau la lună. Mai erau și bragagiii, mai erau fel de fel de lucruri foarte pitorești. Dar, cred că ar fi mai interesant să punctăm faptul că existau instituții și clădiri foarte frumoase.

Printre locurile interesante și de valoare din oraș, pitorești și utile, era Piața de Flori, undeva lângă Piața Unirii de astăzi, în spate, lângă Curtea-Veche. Sau erau anticarii, lângă CEC, lângă magazinul Victoria. Piața de Flori și Piața Anticarilor erau organizate ca rotonde, unde de jur-împrejur puteai să cumperi, pentru că ei erau concentrați în mijloc, spate în spate. Foarte interesante le erau magazinele, cu portic, unde stăteai la umbră și consultai cărțile. Nu mai vorbesc de Târgul Moșilor sau de alte locuri celebre, cum erau grădinile de vară, unde cânta Maria Tănase, sau Grigoraș Dinicu. Era Capșa, bineînțeles.

 

Mă lezează distrugerile

 

După cutremurul din 1977 multe au fost demolate. Conducerea de atunci a profitat, meschin, de cutremur și, în loc să sară în ajutor, ei au lansat formula, lozinca, zvonul că din cauza cutremurului aceste case tind să se prăbușească. Și atunci au început demolările, pe acest motiv. Și bineînțeles că au început cu edificiile pe care nu mai voiau să le aibă pe harta orașului. Prima biserică din București care s-a demolat atunci a fost Biserica Enei, de lângă Arhitectură. Treceam, veneam la Arhitectură în fiecare zi, o vedeam… Deja funcționam într-o Comisie a Monumentelor Istorice, pentru că, încă din vremea lui Vasile Drăguț, înainte de ’77, fusesem invitat să fac parte din comisia de avizare, de la Direcția Monumentelor Istorice. Director era Vasile Drăguț. Acolo am beneficiat de o experiență, alături de niște oameni extraordinari, printre care un patriarh al restaurărilor de la noi din țară, care a fost Ștefan Balș. Oamenii de calitatea lui făceau referate, discutau, își prezentau lucrările, și așa m-am școlit acolo. Pe urmă, sub Ceaușescu, am fost numit – pentru că ei știau să folosească persoanele deja formate – într-o comisie de stat. Comisia nu mai avea, ca înainte, 20-30 de oameni, ci erau vreo 100, pentru că eram împreună cu muzeele și pentru că apăreau fel de fel de demnitari ca ministrul Vămilor, sau ministrul de Interne. Și, cunoscând domeniul, am intervenit când mi s-a cerut avizul pentru demolarea acestei biserici, arătând că era foarte robustă, foarte solidă și ne-am împotrivit. Și atunci, în calitatea noastră de membri ai Comisiei de Stat pentru Patrimoniu, pentru protecția patrimoniului – eram mai mulți cei care lucram – am protestat, ne-am împotrivit, dar simțeam că suntem înșelați. Ni s-a spus că se va interveni și nu se va da avizul, deci nu are rost să protestăm. Când ne-am întors la școală, de la ședința cu Tamara Dobrin și cu alții, am văzut o scenă extraordinară. Pe terasa de la Teatrul Național de astăzi, lumea se uita cum din Biserica Enei ieșea ca un fum, un praf ușor. Ei demolau biserica pe dinăuntru. Era la început și se temeau de lume. Era teoria cu doi pași înainte și un pas înapoi și încă umblau cu binișorul. Adică chemaseră armata și se urcaseră în cafas, ăsta este corul, balconul corului, și demontau de sus în jos, și cărau cu niște coșuri mari. De vizavi, într-o tăcere mormântală, mulțimea se uita cum iese praful de la ce demolau ei pe dinăuntru. Când am întrebat la Patrimoniu de ce desfac icoanele, stranele, candelele, ni s-a spus ca au de făcut lucrări de reparații și, ca să nu le strice, le depozitează undeva. Dar ce lucrări de reparație? Biserica fusese consolidată de profesorul Grigore Ionescu, care a fost decan al școlii noastre de arhitectură, o somitate, și era foarte bine consolidată! Și atunci au lovit-o cică din greșeala cu o macara care lucra la blocul Bavaria, de alături, care a fost afectat într-adevăr de cutremur. N-au lovit-o bine și atunci au mai lovit-o încă o dată „din greșeală”. Dar și așa ținea perfect. Totuși, s-a demolat.

 

Au lovit-o după ce au scos mobilierul dinăuntru și după ce au luat icoanele?

Au lovit-o înainte și pe urmă au spus că din cauza asta trebuie demolată. Dar ea ținea perfect! Se făcuse doar o gaură. Asta a fost prima. Și pe urmă, pentru că locuiam în zona centrală, am văzut într-o dimineață că noaptea demolaseră Biserica Sfântul Spiridon, de la poalele Căii Victoriei.

 

Într-o noapte au demolat-o?

Într-o noapte, da, și dimineața deja întindeau pământul peste fundații.

Biserica asta are o situație specială. Când, în copilărie, mergeam la școală, mai coboram acolo, la bisericuță, să ne închinăm, cerându-i lui Dumnezeu, cum cer elevii, să ne dea de la pagina 2 la pagina 7, să nu ne dea subiectul cutare, deci cunoșteam foarte bine bisericuța asta, care era o frumusețe. Într-o zi l-am văzut pe Iorga citind pisania, care era în mai multe limbi. După ce s-a demolat biserica, vedeam că întindeau pământul peste ea și milițienii nu-i lăsau pe cetățeni să arunce flori și să aprindă lumânări. Biserica asta era scufundată, ca toate bisericile vechi, pentru că orașul crește! Toate aceste biserici vechi de câteva sute de ani sunt mai jos decât restul terenului și cobori pe trepte la ele, sau, ca la Biserica Doamnei, treci pe o pasarela, de la terenul de acuma la pridvorul de atunci. Deci, un metru din biserică exista în pământ, acoperită. Și acum au reconstruit biserica folosind acel metru. Adică peste fundații mai exista aproape un metru de zidărie! Și înăuntru stâlpi, și zona altarului toată, tot zidul de perimetru al bisericii.

Tot așa a fost la Biserica Sfânta Vineri. Acolo, cine protesta era amenințat și gonit. Era înconjurat șantierul cu camioane ale armatei și lumea încerca să ia câte o cărămidă, să o ia acasă, ca pe un lucru sfințit. Oamenii, săracii, aprindeau lumânări, stăteau cu lumânarea aprinsă, ca la mort.

Pe urmă celelalte, pe care le-au pus în lanțuri și le-au tras. Biserica Schitul Maicilor, sau Biserica Olari, sau Biserica Mihai Vodă. La Olari, noi, care lucram cu monumentele și cu Primăria, am dat un aviz în care s-a consemnat că au fost toți de acord, și beneficiarul, și Proiect-București, și ceilalți, s-o lase! Chiar dacă o muta un picuț, s-o lase pe Calea Moșilor, pentru că ea era într-un scuar pe Calea Moșilor! Și era foarte interesant, pentru că acolo era o inflexiune și fie că veneai dinspre Bucur-Obor, fie că veneai din Bulevardul Carol de astăzi, o vedeai! Și stătea foarte bine, într-un scuar oval. Totuși, împotriva avizului acceptat și de ei, au tras-o, au mutat-o în spatele unor blocuri, nu departe de Calea Moșilor. Dar ar fi putut să fie la față. Au ignorat avizul, l-au călcat în picioare. De fapt, era o politică, pe care o vedem și astăzi, și anume de pași mărunți. Adică, ei acceptă ceva, pe urmă dau înapoi, pe urmă iese un slogan, pe urma spun că a fost altceva.

Pentru Mihai Voda și Văcărești am protestat oficial. S-a făcut mare caz pentru că s-a transmis la Radio Londra de vreo șase ori scrisoarea pe care am semnat-o șase persoane. Eu n-am auzit… nu spun că nu ascultam Radio Londra, dar s-a întâmplat că n-am auzit citându-mă – că-i numea pe semnatari –, dar am auzit de la unul și de la altul. La un moment dat eram îngrijorat, că făceau o propagandă… și eu eram bine, lucram în posturile pe care le ocupam și nu m-a chemat nimeni să mă tragă la răspundere. Asta a fost în 1987-’88.

Și protestul cu Văcăreștii la un moment dat era la un loc cu cel pentru Mihai Vodă. Textul, pentru vremea aia, era destul de aspru, dar era profesional, nu atacam politic. Gravitatea gestului politic rezulta. Dar noi vorbeam în calitatea noastră de apărători ai patrimoniului și eram numiți în funcții chiar de ei.

Cei care lucrau într-un domeniu mai curat puteau să mai îndrepte câte ceva. Nu prin proteste, ci prin avizele pe care le dădeau, prin argumentele pe care le aduceau într-o comisie de avizare. Și unele monumente, puține, s-au salvat. Vă dau un singur exemplu, preotul Voicescu, care a slujit la Biserica din Sapienței, a venit la un moment dat și m-a rugat să intervin pentru că cei care conduceau voiau să mute, chiar începuseră să mute Biserica Mihai Vodă și s-o pună în locul bisericuței de la Sapienței.

Eu eram și secretarul Uniunii Arhitecților, de fapt erau trei secretari și eu eram cu partea culturală. La un moment dat am protestat împotriva demolării satelor, am protestat oficial în biroul Uniunii, în ședințele respective, ca persoană publică, într-o ședință publică. Și nu s-a putut vota din cauza noastră, pentru că am mai câștigat de partea mea câțiva. Nu eram de acord ca Uniunea Arhitecților să-i acopere, exprimându-și acordul pentru demolarea satelor. Deci nici nu se punea problema ca noi să susținem sau să semnăm așa ceva, și nu s-a semnat. Practic se cerea ca Uniunea Arhitecților, noi să scriem, să facem o declarație publică cum că se face bine că se sistematizează satele. Ei, atunci știți ce s-a întâmplat? După vreo trei-patru săptămâni s-a convocat o altă ședință, la care nu am mai fost chemat eu, nu mai erau chemați cei care n-au vrut să voteze, și atunci s-a votat. Și pe urmă unul dintre funcționari a fost trimis pe la ambasade, din ambasadă în ambasadă, să comunice personal mesajul Uniunii Arhitecților… deci n-au transmis-o oficial.

N-am fost singurii. N-au fost puțini cei care au făcut proteste. Poate că n-au fost așa de mulți cât ar fi trebuit, dar totuși au fost mulți. Și Biserica Ortodoxă Română a dat bani și a chemat proiectanți și a construit în acea perioada. Pe de o parte era obligată să demoleze, pe de alta parte, însă, au lucrat. Cunosc zeci de arhitecți proiectanți și restauratori, constructori, ingineri care au făcut consolidări și pictori care au restaurat pictura, care au lucrat din plin.

 

În același timp cu demolările…

Da, da. Au fost și măsuri din astea… cum să spun, discrete, în niciun caz de paradă, într-un fel, așa, blând, semiascuns.

În altă ordine de idei, expoziția aceasta din ’96, „Bucarest, sans frontiers” a făcut o foarte bună impresie. Atunci s-au adunat și piese din astea de cahle, de sobe, fel de fel de piese eterogene, pe care acum când le vezi iți dai seama, prin ele, de valoarea caselor. Pentru că în arhitectură se spune că o construcție este un document mai puternic decât un document scris, pentru că un document scris este deja interpretat de cel care l-a scris, pe când ăsta este cel adevărat, pe el poți să-l interpretezi tu, în toate felurile. Ca materie, ca tehnică de construcție, ca detaliu, ca influențe, ca circulație de idei și de marfă. De asta spun că e un document și de-asta am luptat și luptăm să se păstreze din București aceste valori.

Cât privește centrul civic de azi, de multă vreme se discută ca pe dealurile, puținele dealuri ale Bucureștiului – și unul era Dealul Arsenalului, unde este acuma Casa Poporului – să se facă unele dotări publice. Se vorbea de o școală, de o Politehnică, de ceva măreț. Nu era vorba de administrație. Pentru administrație erau clădirile din centru, foarte valoroase. Se vorbea, deci, să se construiască pe zona asta mai înaltă a Bucureștiului și au fost niște concursuri. Și au fost și în timpul lui Ceaușescu. Au fost vreo 10-12 colective, dintre care unele bune, care au prezentat lucrări interesante. N-am participat, dar am văzut ceva din studiile care s-au făcut atunci. Încet-încet s-a ales, bineînțeles, ceea ce convenea regimului.

Cezar Lăzărescu, văzând că este solicitat încoace și încolo, a început să abuzeze și să asculte de ceea ce i se cerea, deci să facă o arhitectură mai puțin valoroasă decât ceea ce făcuse pe litoral. Să preia chiar lucrări ale altor colegi, cum a fost cu Teatrul Național, la care se încercase la început să fie ceva modern, contemporan, dar să aibă și vagi trimiteri la arhitectura românească de altă dată. Dar, până la urmă, Cezar Lăzărescu, la cererea lui Ceaușescu – care nu suferea să inaugureze teatrul făcut de Gheorghiu-Dej, deci de înaintașul lui – a făcut ceea ce se vede astăzi[1], ca să acopere turnul scenei, și a mai adăugat niște etaje false, niște ferestre goale, exact ce ceruse Ceaușescu. Cezar Lăzărescu a fost unul dintre cei mai doriți să realizeze centrul civic.

Se demola, se demola în neștire. Atunci când venea pe teren, Ceaușescu, cu sau fără soție, cu toți subalternii lui, vedea ce s-a demolat și evident că la marginea demolărilor el vedea casele care rămăseseră în picioare, uneori vedea spatele caselor, sau anexele lor. „Dar cu astea ce este ?”, întreba el. Credea că din Casa Poporului și din piața mare or să se vadă astea! „Dați-le jos!” Și așa creștea încet-încet demolarea, într-un mod… bolnăvicios! Până unde demolezi? Unde te oprești? Cât vezi cu ochii, sau nu mai vezi nimic! S-ar fi putut pune perdea de arbori, să se limiteze dezastrul. Dar s-a demolat, s-a demolat. Din cauza asta, în unele părți, cu excepția axului principal, Casa Poporului este înconjurată de un deșert! De maidane! Adică a fost o demonstrație bolnăvicioasă, paranoică, ale cărei efecte se văd și astăzi și în care, din păcate, au fost implicați și arhitecți.

Aici ar fi de povestit două etape. A apărut Anca Petrescu, o necunoscută în breasla arhitecților, care a mizat pe două sau trei lucruri. Mai întâi pe faptul că era tânără. Cei care fuseseră chemați, la un concurs public, cu invitații, erau arhitecți consacrați, așa cum se obișnuiește și în străinătate, ca să conteze la început, mai ales la o lucrare așa de amplă, pe niște oameni de meserie, care aveau experiență, care aveau realizări și care puteau face față unui program așa de complex și de important. Anca Petrescu avea avantajul tinereții și – politic ajutată de Nicușor Ceaușescu – avea un atu. Era tineretul țării, era pătura înfloritoare. Bucuria unui profesor este să vadă rezultatele pozitive ale studenților lui. Deci nu vorbesc critic de Anca Petrescu pentru că era tânără, dar ca istoric aduc în discuție faptul că aceasta a intrat pe una din ușile deschise de băiatul Ceaușescu. Pe de altă parte, cei chemați acolo încercau să facă, totuși, ceea ce învățaseră dinainte. Și nu plăcea! În al treilea rând, Anca Petrescu făcea tot ce i se cerea. Și Ceaușescu era năbădăios și se schimba de la o ședință la alta: mai înalt, mai mare, mai veche ca formă, mai pompoasă, mai multă marmură. La un moment dat toate carierele de marmură din țară lucrau pentru acest șantier, toți specialiștii din țară fuseseră scoși, chemați pe linie de partid, și lucrau aici și au lucrat ani și ani de zile.

S-au cheltuit bani enormi, li s-a plătit lucrul foarte bine și asta a început să atragă tineri, oameni de specialitate, o masă de arhitecți și de constructori. Anca Petrescu a devenit un fel de manager, deși n-avea nici această calitate. Cei care au lucrat acolo au început să se simtă bine! Cunosc arhitecți care nu se simt vinovați… Au fost chiar mulțumiți că au lucrat. Desenau detalii de capitele, chestii clasice, pe care n-aveau ocazia să le facă la celelalte blocuri, amărâte. Se socoteau cineva! Lucrau la unul dintre primele palate ale țării! Primeau salariu și prime corespunzătoare! Aveau de a face cu constructori de prima mână din țară, cu materiale scumpe! Adică era un fel de tentația diavolului.

Unii dintre noi am încercat să fugim! Ne-am refugiat construind la munte, construind clădiri tehnice, construind agenții de voiaj etc. Eu lucram la școală, am scos două cărți: „Arhitectura, obiectiv și cadru pentru turism” și a doua carte, care se sprijină pe teza de doctorat, „Zone pietonale urbane”.

 

Trebuie să existe legături

între vechi și nou

 

Sunt colțuri în București foarte interesante. Nu numai străzile importante, cum ar fi Dacia, Polonă, unde mai sunt case boierești, sau parcul Ioanid, jur-împrejur, ci străzi ca Toamnei sau Plantelor. Sunt niște străzi, unele lungi, importante, care sunt chiar deosebit de valoroase, cum ar fi Strada Calomfirescu, sau Stelea Spătaru, Paleologu chiar! Și sunt unele străzi care, din fericire, păstrează mai multe case una lângă alta, deci care ar putea să fie păstrate chiar dacă s-a băgat un bloc sau două peste ele. Adică, dacă am porțiuni dintr-o stradă, cu 10-20 de case, astea constituie un tronson, un punct din Bucureștiul de altădată. În anumite unghiuri nici nu vezi casele noi, adică te simți în Bucureștiul de altădată. Atmosfera este extraordinară.

Asta a fost cu Casa Poporului, adică au fost dați deoparte rând pe rând cei care lucraseră la concurs. A fost dat deoparte, spre surpriza lui, chiar și Cezar Lăzărescu și a rămas Anca Petrescu, cu pleiada de care s-a înconjurat. Printre ei erau arhitecți buni. Unii poate că au fost obligați să lucreze! Sigur, noul centru este o rană. Strada asta a tăiat orașul, cum ai tăia un om. Nu mai puteai să treci dintr-o parte în alta. În timpul lui Ceaușescu, pe toată lungimea, de la Piața Unirii până la Casa Poporului, nici nu aveai voie să treci dintr-o parte în alta. Pe urmă au apărut zeci și zeci de plăcuțe cu „Trecerea interzisă” și cordoane, ca nu cumva să traversezi, deci odată înscris pe un trotuar, trebuia să te duci până la Casa Poporului fără să traversezi… Ceea ce este absolut stupid!

Casele au stat goale un an, doi ani, până când au venit anumite persoane, securiști. Cert este că se întâmplau niște lucruri pe care astăzi nu le mai poți crede! Adică sloganurile și îndoctrinarea nu erau o glumă. Bucureștiul putea să fie demolat sau construit cum voiau ei, pentru că ei erau acoperiți de legislație, care era în așa fel făcută încât, deși semăna foarte mult cu legile din Occident, era altceva. Nu se aplica legea respectivă decât în anumite paragrafe, și te numea dușmanul poporului dacă nu făceai cum ziceau ei. Deci oamenii care au lucrat în condițiile astea poate că nu sunt toți de vină. Poate că, săracii, au optat între pușcărie și un loc liniștit…. Școala era foarte bună, îi pregătea foarte bine, iar tinerii aveau nevoie să se afirme, aveau nevoie de un loc de muncă în București și era o construcție imensă, cu specialiști de prima mână, cu plăcerea de a lucra pentru un edificiu important. Asta a fost povestea de atunci.

Am să vă mai spun ceva despre protestele făcute în perioada respectivă, a demolărilor. Să știți că am fost mulți. Atunci m-am bucurat și m-am simțit onorat să fiu lângă niște personalități ca Grigore Ionescu, sau lângă Radu Popa, arheologul, care și el a semnat. Au fost mulți oameni care au luptat puternic pentru monumente, cu vehemență și cu folos. Noi trăiam înregimentați în această luptă și mi s-a părut un lucru foarte normal să lupt pentru ideile mele profesionale! Că noi atunci nu am făcut un protest politic. Noi arătam ce valoare prezintă pentru țară un monument, pentru poziția țării în lume.

Eu cred că din ce am discutat se poate deduce că Bucureștiul ar trebui apărat astfel în continuare. Ar trebui să se păstreze lucrurile de valoare: fie ca monumente, fie sentimental, fie ca atmosferă specifică, cu străzi, scuaruri, parcuri, clădiri unicate, ansambluri. Adică sunt puncte din București care ar trebui salvate. Din păcate unele case au suferit transformări, unele au fost demolate, altele au fost pocite, de exemplu cu o ușă de garaj pe fațada principală. Unele au fost supraetajate, alții au stricat modernizând.

Sunt case extrem de frumoase și de valoroase și prin ceea ce reprezintă. Este o casă pe Paleologu, la nr. 12, care este Art Nouveau, e între două străzi, Negustori cu Paleologu, și care este în mod cert făcută de arhitectul care a făcut și Casa Oștirii, Cercul Militar din București și Marea Adunare Națională din Dealul Patriarhiei.

 

Maimarolu.

Da. Casa asta este o casa obișnuită, cu demisol, parter și o mansarda. Puțin franțuzească mansarda. Să vă mai spun un amănunt despre București. Se zice că aceste case obișnuite aveau modele. Aceste marchize și aceste profile, unele ancadramente ale unor ferestre, cu frontoane, curbe sau drepte, le găsiți la Banca Națională, corpul vechi, iar o marchiză din asta cu totul spectaculoasă este la Palatul Cantacuzino, de pe Calea Victoriei.

Acestea au putut fi model! Oamenii bogați, sau cei care munceau și făceau casele cu împrumuturi au lăsat aceste case. Eu am act de la bunici, în care se vede cum pe galbeni, apoi pe lei au cerut împrumut. Urmează actul prin care li se scotea casa de sub ipotecă, pentru că ei luau împrumutul cu ipotecă pe teren și pe casă, deci, dacă nu puteau să termine lucrarea, sau să-și plătească datoria, li se lua casa. Dar nu întotdeauna casele au avut modele, pentru că unele au fost făcute în aceeași perioadă, în același an. Am găsit case în care elementul care pare model și care este generos și nobiliar este făcut în același an cu casa care îi semăna.

Mi se pare că merită ca orașul să își revină din leșinul pe care l-a avut și să înceapă să aibă posibilitatea să-și întrețină casele și să facă noi case, cum au făcut cei dinainte. Așa trăiește un oraș. Un filosof grec se întreba dacă orașul e făcut din locuitorii lui, sau din construcțiile lui? Răspunsul e clar: din locuitori și din construcții. Teoria monumentelor este că, dacă adaugi ceva, să adaugi ceva contemporan! Adică poți să dialoghezi cu arhitectura veche. Dar pentru asta trebuie o politică, trebuie muncă, trebuie dragoste și mai ales trebuie cunoaștere. Nu poți să iubești o persoană dacă n-o înțelegi și nu poți s-o înțelegi dacă nu o cunoști!

Oricât s-a distrus, lucrurile astea, după mine, sunt ca pielea sănătoasă, care se leagă în jurul rănii și poate să repare rana. Acest plan general nu se rezolvă decât din aproape în aproape. Un mare arhitect spunea că o casă este făcută din detalii. Lucrurile mărunte, materialul, lucrurile pe care pui mâna, care te înconjoară, spațiul din arhitectură este mărginit de obiecte, de ziduri, de arbori, de o arcadă, de coloane, chiar când nu e zid. Așa trebuie lucrat, cu legături între ce e vechi și ce e nou, între casa propriu-zisă și curtea ei, și strada ei, și scuarul, și încrucișările, și arborii și grădinile, și atunci încet-încet se poate țese. Nu numai la nivelul asta, vechi, de care vorbesc. Dar „vechi” sunt chiar și cele cu alură nouă, cum sunt bulevardele cu arhitectură interbelică. Impresionante sunt și edificiile mari, cum sunt edificiile publice. Pentru că, alături de Banca Națională, făcută de un francez, există și fostul CAM, de pe Calea Victoriei, casa albă, cu turn, cu ceas, vizavi de Muzeul Colecțiilor, făcută de Duiliu Marcu. Adică, noi avem palate moderne în București, și atunci personalitatea orașului se compune, ca și fața omului, care știți că nu este perfect simetrică. Dacă abați dreapta omului și o pui în stânga, omul își pierde individualitatea, e mai neinteresant. Tot așa și orașul. Asta nu înseamnă că această varietate a orașului îți dă dreptul să faci orice. Această varietate a orașului este o creștere continuă a unor oameni care au luptat pentru ceva. E vorba de o viziune generală. Trebuie să ai o privire generală, specialiștii să se adune și să discute. Așa cred eu că orașul, zona intermediară, zona care se apropie de cea veche, ar putea fi îmbunătățită prin chirurgie și dinăuntru, și în afară. Cei care au apărat patrimoniul, au câștigat pentru arhitectura nouă. În arhitectură, sentimentul, mesajul, valoarea artistică contează cel puțin cât valoarea fizică, materială. De pildă, să lași printre blocuri să se vadă, să pui capăt de perspectivă ceva vechi. Așa cum s-a făcut în Piața Palatului, piața nouă a palatului, a Sălii Palatului, când s-a construit de niște arhitecți de calitate curbura aceea și s-a lăsat să se vadă turnul Bisericii Luterane! Și Biserica Luterană! Cineva dușmănos ar fi acoperit-o total! Ei au retras blocurile și se vede! Acea apariție în piață valorifică punctul acela. Plus blocurile lui Duiliu Marcu de pe Luterană, și de pe Știrbei Vodă. Asta cred eu că în București ar trebui croșetat, țesut! Așa, încet-încet, cu bunăvoință, așa cum are grijă de un material de lână o bunicuță pentru nepot, pentru că pulovărașul este rețeaua orașului și e foarte importantă pentru viața locuitorilor.

Povestea asta cu calitatea spațiului formativ pentru om contează enorm! De-asta trebuie păstrată o casă bună, de calitate, de-asta trebuie păstrat orașul, cu calitățile lui, pentru ca omul să se formeze normal. Spațiul arhitectural te face să vezi altfel lumea, pentru că omul are memoria spațiului.

 

Interviu realizat de Raluca Popa, 5 iulie 2002, în Arhiva de Istorie Orală, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței – Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului (nr. 1527) şi publicat în Esența unui oraș. Despre demolări, case și oameni în București, editor Georgeta Pop, Fundaţia Academia Civică, 2017