Azi e 31 ianuarie 1954. Duminică. E a treia zi de când bate viforul năprasnic, zăpada s-a ridicat deasupra geamului. Nu se vede a doua casă de zăpadă învăluită în vifor. Ușa mereu este baricadată cu zăpadă, dar mereu curățăm, altfel nu o putem deschide.
Ceea ce este afară azi, n-ai cuvinte să descrii. N-avem nici lemne tăiate ca să facem focul, dar și vântul dă fumul îndărăt în bucătărie și stăm în frig, abia pot să scriu.
1 februarie
Un frig mare și la noi iese fum teribil în casă. Ne-am dus la Norica Pașa cu copiii ca să ne încălzim! Spre seară am spart soba cu Eșeanu șt. și s-a regulat cu fumul, adică arde soba de dudue, numai lemne să fie.
2-3 februarie
Marele viscol fenomenal care a acoperit sate și orașe complect.
Noi am fost cu ușa acoperită, imposibil de deschis, a trebuit să iasă Virgil pe geamul din bucătărie. Chiar la noi în sat au fost acoperite case până sus!
Pe la grinzi a nins în casă. Ce să spun, a fost o jale, căci oricât facem focul, e un frig teribil, zăpada ne intră și pe ușă. Eu m-am ales cu tuse, veșnic cu picioarele înghețate. Marea mulțumire, numai când ne culcăm și punem cărămizi calde în pat – la picioare!
Mereu a ținut-o în ger până pe data de 14 februarie iar am avut viscol mare dar nu se compară cu primul. N-ai cuvinte să descrii ce era afară.
22 februarie
Iar un mare vifor, urmat de ger. Toate drumurile înfundate de atâta zăpadă. N-a mai fost poșta de la sfârșitul lunii ianuarie. Am expediat două scrisori, una Valei, alta lui Arcadie, scrise din 29-31 ianuarie. Lemnele mereu ne sunt pe terminate, dar aducem cu spatele crăci de la pădure.
Am ajuns și la ultima zi din iarnă, cu speranța să scăpăm de ea! Avem o zăpadă groasă și cât vezi cu ochii, se topește câte puțin în fiecare zi. Noaptea e ger, iar ziua cald, de se topește.
din Elena Spijavca, Munci și zile în Bărăgan, editor Romulus Rusan, Fundația Academia Civică, 2004
Povestea uneia din familiile deportate din Banat în Bărăgan în sinistra noapte a „Rusaliilor Negre” este narată clipă de clipă în aceste pagini. Autoarea lor (născută la 10 mai 1918 în Basarabia, la câteva săptămâni după unirea provinciei cu țara-mamă; decedată la 12 octombrie 1990 la Hamburg, unde emigrase de curând) se numește Elena Spijavca. Este o femeie încă tânără, absolventă de gimnaziu, obișnuită să citească, să asculte muzică, să gospodărească și să-și educe copiii. La 33 de ani, când este deportată, are un copil de 10 ani, Virgil, pe care încearcă zadarnic să-l facă scăpat din surghiun, trimițându-l la școală în alt raion, și un altul de numai 2 ani, Adrian (Dan), care deschide ochii în captivitate, împărțind cu familia predestinarea de paria al luptei de clasă. Soțul Elenei, Valerian Spijavca (Liusic), este un om instruit, fost secretar al plasei Sânnicolaul Mare, unde se refugiase din Basarabia. După cum cititorii vor vedea, el duce greul existenței, deși i se refuză orice funcție calificată: lucrează pe unde poate ca zilier, sapă șanțuri, sparge stânci, curăță fântâni, scoate buturugi, ară, plivește, culege bumbac și porumb, cară în spate copaci, execută munca „voluntar-obligatorie” a familiei. Nu se plânge, nu crâcnește, este un personaj aproape mut, care duce pe umeri răspunderea de șef al familiei și vina de a fi basarabean, deci „cetățean sovietic”, considerat că a „fugit” în România și că a refuzat astfel regimul bolșevic. Tragedia acestor refugiați era că nici înainte de deportare nu aveau o casă a lor și nici după plecarea din Bărăgan nu aveau unde să se mai întoarcă. Destin de oameni fără țară și fără viitor… (Romulus Rusan, nota editorului)
