Se apropia iarna și se zvonea că ne vom recalifica și vom deveni tăietori de stuf. Printre noi erau oameni care își începuseră cariera de sclavi ai Securității nu cu digul de la Salcia și Stoienești, nu cu munci agricole, ci cu stuful din Deltă. Își aminteau cu oroare de târpan – secera cu coadă lungă, de ciulci – prelungirea până sub genunchi a opincilor cu care erau încălțați, de gârlele în care le aluneca piciorul și cădeau în apă până la piept, de zeghile ce nu se mai uscau pe trupurile din care ieșeau aburi, de maldărele de stuf pe care le târau cât era ziua de lungă, sute de metri, de zeci de ori, până la debarcaderul de pe malul Dunării.
Colegul meu de lot, Nelu Tomescu, mi-a vorbit despre gerul de la sfârșitul lui ianuarie 1960, când bacul pe care locuia trosnea sub presiunea gheții, iar puntea pușcăriei plutitoare ajunsese depozit de morți. Locul era strâmt, morții erau mulți, așa că se găsise soluția să fie legați doi câte doi, față către față, înghesuiți, semănând ei înșiși cu niște maldăre de stuf ceva mai scurte și mai subțiri. Înfrățiți prin suferință, bandiții se înfrățeau și în moarte. Pământul înghețat refuza să-i primească, așa că zăceau înșirați, în așteptarea dezghețului. Abia către primăvară i-au dus și i-au îngropat în cimitirul de la Chilia Veche sau Periprava, iar cineva care a ajutat la transportarea lor mi-a spus că aveau buzele, nările, pleoapele și alte părți moi mâncate de șobolani.
..Iarna nu m-a prins în largul mării de stuf, ci la țărmul ei, în colonia Grindu, un lagăr satelit al Peripravei, la câțiva kilometri depărtare de pădurea Letea. Din pădurea aceea am cărat lemne mai toată iarna. Încolonați ordonat, câte cinci pe rând, ținându-ne de brațe strâns, păziți cu automate și câini-lupi, înjurați și bătuți, eram duși aproape zilnic printre dune de nisip și pe sub stejari cu ramuri încărcate de vâsc, până la niște grămezi de uscături, de unde ne întorceam în dezordine, cocoșați sub greutatea cioatelor și crengilor ce urmau să încălzească locuințele gardienilor. Nouă, bandiților, nu ne trebuia foc, pentru simplul, practicul, binecuvântatul motiv că barăcile noastre nu fuseseră prevăzute cu sobe.
Din Florin Pavlovici, Tortura pe întețelesul tuturor, Fundația Academia Civică, 2012
Florin Pavlovici (n. 1936), studetnt la Facultatea de Filosofie din București, arestat în februarie 1959, alături de alţi colegi de facultate, fiind acuzat de „complot contrarevoluţionar”. A fost condamnat la 5 ani închisoare pentru crimă de ”uneltire cotnra ordinii sociale”
