Regimul n-a fost din prima clipă brutal. La început a fost o perioadă de acomodare, în care cobaii erau studiaţi în cuşcă şi în care „secretul“ era păzit cu severitate absolută. Fusesem adăpostiţi într-o aripă a închisorii, prevăzută cu o curte interioară, dar fără legătură funcţională cu restul clădirii. Pentru a evita să fim văzuţi sau să comunicăm în vreun fel cu exteriorul, ni s-a interzis clasicul duş săptămânal al închisorilor. Iar interdicţia a durat patru ani cât am ocupat, la Galaţi, această aripă. În tot acest răstimp nici unul dintre noi nu a văzut apă decât în cana de 3-400 gr. care ni se punea zilnic la dispoziţie şi din care trebuia să bem, să ne spălăm şi să ne clătim vreo rufă.
La instalarea în celule am putut schimba câteva vorbe între noi: impresii de la proces, indignări şi speranţe, planuri de viitor…
Apoi am fost aşezaţi la rând, în celularul de pe stânga coridorului: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, eu, Radu Niculescu-Buzeşti, colonelul Stoica, Camil Demetrescu, Piky Pogoneanu şi Ilie Lazăr.
Celulele erau mai curând întunecoase. Primeau lumină de la o ferestruică situată sus, aproape de plafon, şi prevăzută cu gratii. Paturile erau de fier, saltelele cu paie, podeaua de ciment. Fiecare celulă a primit pentru încălzire un „primus“ în care dimineaţa şi seara se punea petrol: era singurul mijloc de încălzire în timpul iernii pe care o trăiam şi a celor care aveau să urmeze. Personal nu am suferit prea mult din cauza frigului, fiind amator, până la un punct, de răcoare. M-a supărat în schimb lumina electrică. Funcţiona încontinuu: ziua şi noaptea. Datorită acestei lumini, de care nouă ani am beneficiat, vederea mea care era anormal de puternică a avut de suferit.
Supărătoare era şi vizeta pe care, din timp în timp, când mai rar, când mai des, o utiliza gardianul de serviciu ca să ne supravegheze. Zgomotul căpăcelului tras, ochiul care mai mult se ghicea iscoditor prin orificiu – lăsau senzaţia dureroasă a unui atentat la o ultimă inviolabilitate.
Fiindcă, treptat, urma să înţeleg esenţa închisorii la care eram supus. Celula nu însemna o cameră închisă în care să aştept liniştit curgerea timpului prescris. Celula era o minusculă cetate, asediată de un inamic, în posesia tuturor armelor imaginabile împotriva mea, care nu aveam niciun instrument de apărare şi care depindeam în întregime de asediat. Mi-a fost foarte greu să mă adaptez, dar mi-a fost mult mai greu să înţeleg.
Din N. Carandino, Nopți albe și zile negre. Memorii din închisorile și lagărele comuniste, Ediție îngrijită de Paul Lăzărescu, Note de Andrea Dobeș, Fundația Academia Civică, 2017
Nicolae Carandino (1905-1996) jurnalist, director al ziarului Dreptatea, arestat în iulie 1947 în urma înscenării de la Tămădău și judecat în procesul liderilor PN. A fost condamnat la 6 ani închisoare. Închis la Galați și Sighet, apoi trimis cu DO în Bărăgan. Avea să fie eliberat abia în 1964.
