În primăvara lui ʼ54 am fost duși la Tribunalul Militar din Oradea, cu același „ceremonial”: cu lanțuri la picioare, păziți cu pistoale mitralieră, aruncați într-un camion militar și acoperiți cu o prelată… Convoiul ăsta avea ceva foarte macabru, dar, în sfârșit, pe noi nu ne mai afecta, pentru că ne adaptaserăm. Zornăind din lanțuri, am intrat în tribunal. Instanța era cam penibilă: un căpitan cu părul blond spălăcit, cam gras, cu un aspect de om involuat, și niște asesori, care erau la modă pe-atunci.
De la început însă trebuie precizat că nu am avut ocazia să stăm de vorbă cu așa-zișii avocați, care fuseseră stabiliți din oficiu. Eu am aflat că am ca avocat o unguroaică, dar nu m-a interesat să vorbesc cu ea, n-aveam ce să-i spun. Cu ce să ne ajute avocatul? Să spună: „Vă rugăm să fiți indulgenți…”?! Că asta era pledoaria. Dar mai întâi te acuza: „Este adevărat, inculpatul a greșit pentru că s-a manifestat ca un dușman al regimului…”. După aceea vorbea despre circumstanțe atenuante; era o placă pe care o cunoșteam foarte bine…
Și a început procesul. Interogarea noastră a adus însă foarte multe surprize. Instanța se aștepta din partea noastră – dată fiind postura noastră de evadați, cu atâtea acuzații aruncate în cârcă – la un comportament obedient și cooperant, așa cum urmărea mereu Securitatea să obțină de la noi. Ei îți solicitau mereu să cooperezi – ăsta era cuvântul magic pe care îl foloseau în permanență. Ei bine, surpriza le-a fost enormă, pentru că interogarea noastră a fost foarte dificilă, în sensul că nici pe departe deținuții ostracizați nu au vrut să colaboreze la spectacol. Și atunci a ieșit cu totul altceva. Eu am fost interogat primul. Toți dormitau acolo și așteptau să termin cât mai repede. Dar am răspuns foarte tăios, am negat tot ce voiau să obțină de la noi, am spus că toată organizarea evadării ne aparține, pentru că ei insistau să spunem cine ne-a furnizat informații, cum de am știut care este topografia atât în subteran, cât și la suprafață ca să putem să trecem peste toate piedicile și inconvenientele și să ajungem în exterior. Apoi, pornind de la o lozincă de pe perete: „Omul e cel mai prețios capital”, am început să le reproșez: „De-aia e cel mai prețios, pentru că dumneavoastră îl luați, îl închideți, îl ferecați, nu care cumva să scape!” și să-i acuz că se fac vinovați de flagranta încălcare a tuturor drepturilor omului. Președintele completului asculta și nu-i venea să-și creadă urechilor, iar în sală se auzea rumoare…
În sală era acum o mulțime foarte pestriță. Am remarcat mulți inși în uniformă, chemați de la alte Securități. Li se părea lor că e un proces ieșit din comun; un lot așa mare de evadați nu mai avuseseră până atunci. Avocații noștri, stabiliți din oficiu, au făcut figurație, mergând pe principiul că sunt niște colaboratori ai Parchetului. Pledoariile lor aproape că n-au existat.
Din Militade Ionescu, Detenție totală, interviuri de Mihaela Udrescu, Silica Tănase; selecţie de texte: Traian Călin Uba; prefață Romulus Rusan, Fundația Academia Civică, 2014
***
Miltiade Ionescu, medic, arestat în 1951 sub acuzaţia că, împreună cu mai mulţi medici, a făcut parte dintr-o organizaţie anticomunistă (organizaţie care se afla într-un stadiu incipient, având loc doar câteva întâlniri în cadrul cărora se discutase despre luarea de poziţie împotriva regimului). A primit o condamnare de 15 ani muncă silnică, fiind învinuit de „uneltire contra ordinii sociale”.
După proces, Miltiade Ionescu a fost transferat în lagărul de la Baia Sprie. La 6 iunie 1953, în cadrul unui grup de 14 deţinuţi, Miltiade Ionescu a reuşit să evadeze din mina de la Cavnic. După trei zile de la evadare, Miltiade Ionescu a fost capturat, împreună cu un alt coleg de lot şi de detenţie, medicul Paul Iovănescu. Ultimii deţinuţi evadaţi de la Cavnic au fost prinşi de către trupele de Securitate abia în septembrie 1953.
După mai multe luni de anchete, în primăvara anului 1954, Miltiade Ionescu a primit, pentru evadare, o nouă condamnare, de 11 ani. După proces, Miltiade Ionescu şi-a continuat detenţia în penitenciarele Aiud, Gherla şi în lagărele de muncă din Balta Brăilei (Luciu Giurgeni, Strâmba, Salcia). A fost eliberat la 29 iulie 1964 în urma graţierii generale, după 13 ani de detenţie.
