16 februarie 1953
Începutul Postului Mare! Ce vreme imposibilă, aproape nu știu cum s-o descriu! De dimineață bate un vânt foarte puternic însoțit de o ploaie, care ajungând pe pământ îngheață, e un polei peste tot de nu poți circula! Vântul este așa de puternic că ai impresia că ia acoperișul casei!
17 februarie
O zi cu mare viscol, de dimineață până-n seară, stai și te uiți pe fereastră. Nici poșta nu poate veni. Cârpesc toată ziua.
18 februarie
Am primit o scrisoare de la Valea, a ajuns la Timișoara, unde a găsit o scrisoare de la părinți, disperați, bătrâni, bolnavi și lipsiți… Am călcat, a fost Dna Hendel după cărți de citit. De câtva timp Doctorul nostru a luat obiectul nostru pentru a-l cumpăra, astăzi ni l-a înapoiat, sub pretext că-i dublé… cu promisiunea de-a veni să ne vadă plapuma pentru a ne-o cumpăra.
19 februarie
Am scris părinților o scrisoare, iar Liusic a scris o scrisoare lui tata socru, dar nu avem nici un ban ca să le expediem. A venit Dna Dumitrescu după cărți de citit. Ce-i mai trist că n-avem din ce face mâncare, varza, ceapa, fasolea, uleiul – am terminat. Zahăr nu mai avem de-o lună de zile, ouă nici nu mai știu de când n-am mai avut în casă.
din Elena Spijavca, Munci și zile în Bărăgan, editor Romulus Rusan, Fundația Academia Civică, 2004
Povestea uneia din familiile deportate din Banat în Bărăgan în sinistra noapte a „Rusaliilor Negre” este narată clipă de clipă în aceste pagini. Autoarea lor (născută la 10 mai 1918 în Basarabia, la câteva săptămâni după unirea provinciei cu țara-mamă; decedată la 12 octombrie 1990 la Hamburg, unde emigrase de curând) se numește Elena Spijavca. Este o femeie încă tânără, absolventă de gimnaziu, obișnuită să citească, să asculte muzică, să gospodărească și să-și educe copiii. La 33 de ani, când este deportată, are un copil de 10 ani, Virgil, pe care încearcă zadarnic să-l facă scăpat din surghiun, trimițându-l la școală în alt raion, și un altul de numai 2 ani, Adrian (Dan), care deschide ochii în captivitate, împărțind cu familia predestinarea de paria al luptei de clasă. Soțul Elenei, Valerian Spijavca (Liusic), este un om instruit, fost secretar al plasei Sânnicolaul Mare, unde se refugiase din Basarabia. După cum cititorii vor vedea, el duce greul existenței, deși i se refuză orice funcție calificată: lucrează pe unde poate ca zilier, sapă șanțuri, sparge stânci, curăță fântâni, scoate buturugi, ară, plivește, culege bumbac și porumb, cară în spate copaci, execută munca „voluntar-obligatorie” a familiei. Nu se plânge, nu crâcnește, este un personaj aproape mut, care duce pe umeri răspunderea de șef al familiei și vina de a fi basarabean, deci „cetățean sovietic”, considerat că a „fugit” în România și că a refuzat astfel regimul bolșevic. Tragedia acestor refugiați era că nici înainte de deportare nu aveau o casă a lor și nici după plecarea din Bărăgan nu aveau unde să se mai
