Episcopii erau adunaţi toţi într-o celulă: Frenţiu, Hossu, Suciu, Rusu, Marton… Iar preoţii de rând au fost repartizaţi la bucătărie şi la servicii domestice, ei curăţau cartofii, ei spălau rufele, ei găteau, ei măturau culoarele. Toate acestea se împlineau sub supravegherea gardienilor şi a ofiţerilor de serviciu, a ofiţerilor „politici“.
Privitul pe fereastră nu ne putea da decât informaţii limitate relativ la identitatea personajelor şi la repartiţia lor pe celule. La Sighet, ca şi în toate închisorile, se scoteau la plimbare fiecare celulă una după alta indiferent dacă se plimba unul singur sau eventual treizeci de persoane. Preoţii măturători izbuteau să ne transmită ştiri privitoare la lumea din închisoare. La rândul nostru îi lămuream, pe şoptite, despre identitatea grupului nostru. Despre un contact cu lumea exterioară nu putea fi însă vorba. Socoteam – cu drept cuvânt – că aveam în prealabil datoria de a afla unde, cum şi cu cine ne aflăm alături….
Demnitatea se învaţă rar în închisoare. De obicei se vine cu ea de acasă. Când se vine.
În acest sens, spectacolul pe care îl oferea celula episcopilor uniţi era impresionant. Când ieşeau la plimbare, toţi bătrâni sau îmbătrâniţi înainte de vreme, toţi cocârjaţi, aveau în frunte şi la oarecare distanţă pe Frenţiu.
Totul era la el impresionant: barba albă, figura, mersul. Deşi mic de statură, părea grandios. Nu pot fi bănuit de părtinire fideistă; n-am avut niciodată sentiment religios. Am fost în schimb, totdeauna, sensibil la măreţie. Şi niciodată nu am avut mai puternic şocul suprafirescului, decât privind la şirul de moşnegi târşâiţi pe care Dumnezeu sau Moise sau cine ştie ce profet îi luase sub înalta sa conducere.
Îmbrăcaţi în haine de ocnaşi, martiri ai credinţei lor, toţi aceşti bătrâni nu păcătuiseră desigur decât prin omenie. Mare vină omenia în asemenea vreme, dar mari şi aceia care nu se ostenesc să o apere! Mă uitam printre zăbrele şi lăcrimam fără voie la acest spectacol dantesc. Şi mă gândeam dacă alţi ochi decât ai mei l-au înregistrat şi dacă se vor afla mai târziu pene care să-l descrie.
Am aflat peste câtva timp că Frenţiu a murit în celulă în urma unui atac de inimă. Locul lui în frunte l-a luat Hossu. Apoi episcopii au dispărut, unii tot în moarte, alţii pe la alte lagăre sau închisori.
Din N. Carandino, Nopți albe și zile negre. Memorii din închisorile și lagărele comuniste, Ediție îngrijită de Paul Lăzărescu, Note de Andrea Dobeș, Fundația Academia Civică, 2017
Nicolae Carandino (1905-1996) jurnalist, director al ziarului Dreptatea, arestat în iulie 1947 în urma înscenării de la Tămădău și judecat în procesul liderilor PN. A fost condamnat la 6 ani închisoare. Închis la Galați și Sighet, apoi trimis cu DO în Bărăgan. Avea să fie eliberat abia în 1964.
