Dacă există o ierarhie a răului, răul cel mai greu de suportat la Jilava mi s-a părut a fi absența oricărei intimități. Imposibilitatea de a rămâne o clipă singur era înnebunitoare. Agresiunea mulțimii asupra individului, fizică, dar mai ales psihologică, ucidea ideea de viață particulară.
De la igiena personală până la rugăciune, totul devenise public. Nu numai vorbele se rosteau în auzul tuturor, dar și gândurile semănau între ele. Oamenii își povesteau visele și constatau cu surprindere că aveau aceleași vise. Trăiam ca liliecii de peșteră, grămadă, fără a avea însă justificarea liliecilor. Noi nu trebuia să ne prezervăm căldura, dimpotrivă, ar fi trebuit să scăpăm de ea, deoarece în zilele acelea de vară, acolo, sub pământ, celula noastră era un ou clocit, un cuptor încins, foc fără flacără, sufocant, otrăvitor.
Tânjeam după o clipă de liniște, dar aveam parte numai de vacarm. Existența în turmă se potrivea cu teroarea exercitată de caralii, iar teroarea cu înfometarea. Trăiam într-o alarmă continuă, înfricoșați, fără ca frica să ne îmblânzească: eram irascibili până la intoleranță.
Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înțelesul tuturor, Fundația Academia Civică, 2011
