Nu există distanță care să poată opri veștile rele. Vestea morții Marei Ștefan m-a găsit departe, nu numai în spațiu, ci și în timp, urmărind eroicele proteste ale unor tineri de peste mări și țări, care par să trăiască ceea ce trăiseră părinții noștri în 1945. Paradoxal însă, istoria, care este construită din bucăți fără număr de moarte, se estompează în fața unei singure morți a unui prieten.
Deși îi știam suferințele, moartea Marei Ștefan a fost pentru mine neașteptată și mi-e greu să o accept. Și asta pentru că prezența ei a aparținut nu numai vieții mele, ci și scrisului meu: fiecare pagină pe care o scriam cu pixul, oricât de indescifrabil, devenea, trecută prin ochiul și mâinile ei, pagină impecabilă, gata să plece la tipar, de carte.
Mai mult, în ultimii ani, prin emoția și inteligența ei, au trecut paginile postume ale jurnalului lui Romi, continuând astfel prietenia care îi legase și ne legase de decenii. Mai precis, de 30 de ani, din Piața Universității. Din acești 30 de ani, pe care nu obosim să-i analizăm, destinul, ființa și personalitatea Marei Ștefan au fost o parte definitorie, mereu vibrantă: de la zilele și nopțile din Piața Universității, la mitingurile Alianței Civice și până la istoria clădită din săptămâni a Revistei “22”.
A fost unul dintre cei mai vii oameni pe care i-am cunoscut. Cartea la care lucrez și pe care ea a cules-o pe taste aproape în întregime, o păstrează încă vie între pagini.
Ana Blandiana
Hong Kong, 25 noiembrie
