„Stau şi mă gândesc că mulţi oameni de valoare şi-au pierdut viaţa nu pe front luptând, ci suportând cele mai mârşave mizerii ale lagărului.“ (Vasile Gh. Baghiu)
VASILE GH. BAGHIU – Prizonier în URSS (Fundația Academia Civică, ediția a doua, 2012)
O altă mărturie interesantă despre prizonieratul militarilor români în cel de-al doilea război mondial, chiar dacă stilul este departe de cel literar, ba chiar colţuros şi destul de arid (dar nu aceasta ne interesează pe noi aici), îi aparţine soldatului Vasile Gh. Baghiu şi a fost publicată de Fundaţia Academia Civică sub titlul Prizonier în URSS. De remarcat că această mărturie a unui soldat este cu atât mai importantă pentru că, de obicei, mai degrabă ofiţerii cu studii superioare, unii fiind ofiţeri de rezervă, iar în viaţa activă profesori etc., şi-au descris experienţele din prizonierat.
Născut în 1922 într-un sat din judeţul Neamţ, Vasile Gh. Baghiu a fost înrolat în armată în 1943, la nici 21 de ani. După câteva săptămâni de instrucţie a fost trimis la Regimentul 6 Vânători de Munte pentru a lua parte la încercările disperate de stăvilire a ofensivei Armatei Roşii, care se apropia ameninţătoare de graniţele României. A luat parte la luptele de la Balta şi Odessa, din Transnistria, care fusese administrată de România, dar evacuată. Spărgându-se frontul, Baghiu, alături de alţi militari români, a fugit spre Basarabia, unde nu s-a făcut pierdut, ci şi-a căutat regimentul. Vânătorii de munte (multe astfel de trupe se aflau blocate în Crimeea, cum era cazul cu subofiţerul Aurel State, care a căzut prizonier acolo) au fost din nou implicați pe frontul din Moldova, care a cunoscut o relativă stabilizare din martie 1944 până la 20 august 1944.
Baghiu descrie cutremurătoarea experienţă pe care i-a oferit-o războiul, crunta perspectivă de a muri în fiecare minut. „Au tras ruşii, am tras şi noi, numai patru ore. Cerul s-a luminat până sus, iar pământul sânge avea de ajuns de la morţii care îi depăşeau pe vii ca număr. Ziua de 23 august ne-a găsit îngropându-ne morţii. Soarele argintiu s-a înălţat pe cer dând ultimele raze de căldură morţilor şi răniţilor care se văitau cu glasul stins de durere.“ Frontul fiind spart, Baghiu a fost luat prizonier. Până la lagărul de tranzit ad-hoc stabilit de sovietici la Bălţi, prizonierii au mers pe jos, suferind de sete (doar era august). „Mi-era sete, dar nici vorbă de băut apă. Cum ieşeai din rând te puşca ca pe o vrabie.“ Din Bălţi au fost îmbarcaţi câte o sută de prizonieri în bou-vagoane şi timp de 11 zile au mers în măreaţa Uniune Sovietică, fără mâncare şi apă (aici este posibil să exagereze, de regulă li se dădeau prizonierilor celebrul hering sărat şi 100-200 de grame de pâine neagră, însă la fel de bine este posibil să fie veridică versiunea lui Baghiu, având în vedere marele grad de aproximare şi aleatoriu care caracteriza întregul sistem sovietic). Dintre cei 100 de militari români, la sfârşitul periplului au mai supravieţuit 36. Se pare că cel mai mult timp l-a petrecut în complexul concentraţionar din Karaganda, din Kazahstan, unde a muncit în mină (norma de producţie era de trei tone pentru fiecare om), la o cărămidărie, la săparea unui canal (având o normă uriaşă – doi metri cubi pe zi, în condiţiile în care pământul era îngheţat bocnă) etc. Aici sovieticii au făcut trierea prizonierilor, pentru că aveau o matrice clară, „instigatorii fascişti“ fiind: 1) ofiţerii (unii dintre ei încercând să se topească în masa trupei), 2) jandarmii (care asigurau ordinea în spatele frontului, un fel de poliţie militară a Armatei Regale Române, chiar dacă nu încadrată în aceasta) şi 3) vânătorii de munte, faţă de care aveau resentimente pentru că aceştia fuseseră vârful de lance al ofensivelor româneşti în Est, ajungând şi în Caucaz. Baghiu a avut ghinionul să facă parte din această a treia categorie. În plus, a fost pus să-i denunţe pe superiorii săi care ar fi ordonat trupei să comită diverse abuzuri împotriva populaţiei civile (crime de război). „Eu nu cunosc faptele comise de şefii mei decât atât când veneaţi la atac. Dumnealor strigau «Trageţi!»; iar noi trăgeam până se înroşea ţava la armă, mitralieră şi tun. Aşa a fost războiul. Dumneavoastră nu trăgeaţi în noi?“ Evident, ofiţerii NKVD care-l anchetau n-aveau cum să fie mulţumiţi cu astfel de răspunsuri insolente din partea unui tânăr soldat român, de aceea şi Baghiu a cunoscut carcera timp de 15 zile (era hrănit doar o dată la trei zile!), tocmai pentru a i se frânge rezistenţa şi a turna (nu neapărat fapte reale). Explicaţia rămânerii lui în prizonierat până în 1951 – practic, a revenit în ţară odată cu ultimele valuri de prizonieri români – este încadrarea lui în categoria criminalilor de război, chiar dacă nu i s-a putut imputa nimic concret. În plus, experienţa lui pe Frontul de Est era minimă, faţă de a multor altor prizonieri români.
Chiar dacă Baghiu a început redactarea acestor amintiri la un an de la întoarcerea acasă (părinţii între timp muriseră într-o singură zi, atinşi de tifosul exantematic care făcea ravagii în Moldova), totuşi, el nu reuşeşte să surprindă foarte multe detalii ale vieţii în Gulag. Chiar şi aşa, tabloul este sumbru, cunoscut din absolut toate mărturiile celor care au supravieţuit şi care au fost marcaţi pe viaţă de această perioadă petrecută în sclavie. Deţinuţii din Karaganda au fost şi înşelaţi de sovietici cu perspectiva repatrierii. Îmbarcaţi în vagoane decente, au început un lung drum din Kazahstan către partea europeană a Uniunii Sovietice, crezând că vor ajunge, în sfârşit, acasă. Baghiu observă lagăre de deţinute care trăgeau la plug şi care ar fi fost vinovate că ar fi colaborat cu germanii şi românii în timpul ocupaţiei părţii occidentale a Uniunii Sovietice. „Stau şi mă gândesc că mulţi oameni de valoare şi-au pierdut viaţa nu pe front luptând, ci suportând cele mai mârşave mizerii ale lagărului.“ De fapt, au fost duşi în lagărul de prizonieri de la Nikolaev, din Ucraina, unde a mai muncit două luni. Transferat cu un vapor din Nikolaev la Odessa, Baghiu a fost internat atât de aproape de ţară, într-un alt lagăr care deservea o fabrică de pluguri, unde a mai muncit un an. La Odessa li s-a promis chiar salariu dacă ar fi depăşit norma. Li se ofereau 800 de ruble din care li se reţineau 600 pentru „cazare şi masă“, cele 200 rămase fiind primite doar dacă îndeplineau 110% din normă. Mâncarea de la cantina fabricii era mai bună decât cea din lagărele din Karaganda (ciorbă de cartofi şi caşă – mei fiert). În lagărul din Odessa ar fi trăit 8.000 de prizoneri de toate naţionalităţile, care munceau în diverse fabrici şi pe şantiere din zonă.
Repatrierii i s-a dat o tuşă pronunţat propagandistică, punându-se accentul pe prietenia româno-sovietică, organizându-se în lagăr serbări etc. Cu tablourile lui Stalin şi Dej pe locomotivă, convoiul a plecat din Odessa îndreptându-se spre nord, trecând prin Polonia, iar apoi coborând la Sighet, unde Securitatea i-a cantonat într-un lagăr de unde au fost duşi în închisoare! După câteva zile au fost duşi cu trenul, în aceleaşi celebre bou-vagoane, la Ploieşti, unde au fost debarcaţi, de unde au fost încolonaţi în rânduri de cinci, după modelul sovietic, grefat până în cele mai mici detalii şi în RPR. Naraţiunea se încheie cu coloanele de prizonieri români înaintând pe o stradă mărginită de plopi, unde se aflau postaţi militari ai Armatei Populare cu mitralierele îndreptate spre „elementele reacţionare“. Războiul civil româno-român începuse. Dar Baghiu era conştient de încercările istorice prin care a trecut şi cărora le-a supravieţuit: „Eu sunt acela care am învins totul“. El şi-a continuat existenţa umilă de muncitor prin diverse şantiere până la moartea din 1974, survenită în condiţii neclare, despre care nu ni se spune mare lucru, ci doar se sugerează că nu ar fi fost deloc accidentală.
http://www.revista22.ro/marturia-unui-prizonier-roman-in-urss-58916.html