Au fost mereu pe câmpul de luptă. Au luptat cu tătarii, cu turcii și cu rușii, cu secetele și inundațiile, cu “birăii” și activiștii, cu birurile și cotele. Au fost mereu învinși și învin-gători, căci sacrificiul lor a hrănit continuitatea istoriei.
Lupta cu comuniștii i-a înfrânt însă definitiv, căci le-a distrus nu numai viețile, ci și rădăcinile. Fără pământ, țăranii și-au pierdut definiția. Și-au luat lumea în cap venind la oraș și lăsând pământul și gospodăria pe capul femeilor și copiilor, iar recoltarea în seama studenților și soldaților. Cei rămași la lucrul câmpului au început să “fure” din avutul obștesc (care era de fapt propriul lor avut, luat cu forța).
Astăzi, jertfa țăranilor răsculați în 1949-1950 rămâne un episod romantic. Răzmerițele finale din 1960-1962 seamănă cu asediile medievale. Ziua din aprilie 1962, când a fost decretată colectivizarea, seamănă cu căderea Constantino-polului. Așa cum picturile din Aya Sofia ilustrează o lume străină de cea care urma să vină, țăranii se proiectează în realitatea timpului nostru ca niște martiri fără aureole. Răpuși de glonț sau de ideologie, sunt cele mai numeroase și inocente prăzi ale comunismului.
Romulus Rusan, text introductiv pentru expoziția Țăranii și comunismul. Recviem pentru țăranul român, Centrul internațional de Studii asupra Comunismului, martie 2009
