Republica Democrată Germană s-a constituit la 7 octombrie 1949 pe teritoriul zonei de ocupaţie sovietice. După respingerea Planului Marshall de către ţările comuniste (iunie 1947) şi reînfiinţarea Cominformului (septembrie 1947), sovieticii au forţat despărţirea de ceilalţi trei Aliaţi (SUA, Anglia şi Franţa) prin acţiuni provocatoare (blocada Berlinului Occidental, situat ca o enclavă în zona sovietică). Aproape unsprezece luni (între 23 iunie 1948 şi 4 mai 1949), căile de pătrundere în Berlin au fost blocate, aprovizionarea celor 2,5 milioane de locuitori făcându-se prin paraşutarea de colete de către aviaţia americană.
Prin unirea celor trei zone („Trizonia”), la 4 mai 1949 a luat fiinţă Republica Federală a Germaniei, cu capitala la Bonn, ceea ce le-a dat prilejul sovieticilor să-şi proclame, cinci luni mai târziu, propria lor „republică”. Patruzeci şi unu de ani au existat două state germane, unul capitalist şi altul comunist.
Ca şi în celelalte ţări proaspăt comunizate, puterea a fost preluată în R.D.G. de un „partid unic”, PSUG (Partidul Socialist Unit din Germania), rezultat din absorbirea social-democraţilor în partidul comunist condus de stalinistul Walter Ulbricht, reîntors din exilul kominternist de la Moscova. Era, de fapt, un „partid unic”, cu toate că, pentru faţadă, mai fuseseră create câteva partide satelite, în Frontul Antifascist.
Alegerile au fost sistate, partidul unic şi comandanţii sovietici guvernau fără lege. Toate instituţiile au fost comunizate, poliţia şi securitatea erau atotputernice, biserica interzisă, economia etatizată, aprovizionarea precară. În 1952 a început colectivizarea agriculturii şi, implicit, arestările în rândurile ţăranilor, ca şi strămutarea spre interior a populaţiei din zonele de graniţă. Graniţele au fost închise. Cheltuielile de întreţinere a Armatei roşii de ocupaţie (500.000 militari) atingeau 20% din bugetul cheltuielilor publice.
După moartea, la 5 martie 1953, a lui Stalin, P.S.U.G. a acceptat prin Walter Ulbricht, Otto Grotewohl şi Fred Ölssner politica mai flexibilă a „Noului Curs”, constând din îmblânzirea terorii, îmbunătăţirea aprovizionării, ridicarea restricţiilor contra ţăranilor, contra refugiaţilor reîntorşi, contra Bisericii, ca şi dintr-o relativă liberalizare a presei. Supervizorul acestei situaţii era Vladimir Semionov, înaltul reprezentant sovietic la Berlin, care prelua astfel „Noul Curs” direct de la Moscova , unde începuse dezgheţul.
Populaţia a înţeles aceste firave liberalizări politice ca pe nişte semne de slăbiciune ale P.S.U.G., şi, pentru că normele de producţie continuau totuşi să crească, a început o serie de greve. Acestea au culminat în ziua de 17 iunie 1953. Zeci de mii de oameni au ieşit pe străzile Berlinului şi ale altor oraşe, ca şi în satele din Turingia, revoltându-se împotriva condiţiilor precare de viaţă, dar, de fapt, împotriva ocupaţiei sovietice.
Lozinca acestei revolte, clamată cu disperare, a fost „Libertate şi unitate!”.
Urmările evenimentelor din 17 iunie 1953 au fost semnificative.
S-a dovedit încă o dată că partidul comunist nu poate, din principiu, guverna în libertate, trebuind să recurgă la violenţă şi teroare, pentru a se menţine la putere.
Fără intervenţia Armatei roşii, regimul Ulbricht s-ar fi prăbuşit. Pentru a preîntâmpina o nouă răzmeriţă, bătrânul bolşevic – pe care sovieticii l-au păstrat în funcţie , negăsind altul mai de încredere – a dublat aproape efectivul de activişti, de militari, de poliţişti şi de ofiţeri STASI. RDG a devenit un stat-închisoare.
În rândul populaţiei est-germane, pasivitatea ţărilor occidentale, în timpul represiunii, a avut un efect demoralizant, de durată. Oamenii s-au simţit abandonaţi sau chiar trădaţi de guvernele vest-europene, care n-au făcut ce trebuia pentru apărarea răsculaţilor.
La 4 august 1953, Bundestagul a declarat prin lege 17 iunie ca „zi a unităţii germane”. Elanul rememorării acestei zile s-a diminuat însă treptat, până când – în anii ’80 – oamenii au îndrăznit să iasă din nou în stradă, iar la 9 noiembrie 1989 să dărâme Zidul Berlinului.
Acum, când unii tineri germani aproape au uitat că părinţii şi bunicii lor au trăit în două ţări diferite şi antagoniste, miracolul zilei de 17 iunie 1953 poate fi văzut ca un prim moment al luptei pentru unitatea Germaniei şi, implicit, a întregii Europe.
Text din expozitia “Revolta din Berlin şi Turingia (1953)” (sala 81, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei), realizată în colaborare cu Fundaţia Ettersberg şi Institutul de Istorie din Jena, cu sprijinul Fundaţiei “Konrad Adenauer”
Muzeul Sighet: Sala 81 – Revolta din Berlin şi Turingia (1953)
