Am fost arestată în 24 octombrie 1952 şi eliberată în 6 octombrie 1955. Arestarea s-a făcut noaptea, bineînţeles, de acasă, fiind implicată într-un grup mai mare într-un grup chiar foarte mare de circa o sută de persoane dintre care însă cunoşteam foarte puţini, să zicem circa zece douăsprezece. Era aşa numitul grup legat de Ambasada Franţei. Eu făceam parte din dintre fostele eleve ale liceului francez.
… Începând de la sfârşitul verii lui 1952 şi până în toamnă au fost arestate, rând pe rând, colegele mele, profesoarele, şi, în octombrie 1952, şi eu. Ancheta s-a desfăşurat la Uranus și a durat 13 luni, până în 20 noiembrie 1953. Acuzaţia iniţială era foarte gravă, de crimă de înaltă trădare. Anchetarea mea nu a durat chiar 13 luni. Am fost în închisoare preventivă, iar ancheta mea propriu zisă a durat circa 3-4 luni. La început număram interogatoriile, dar când am ajuns la o sută am renunţat.
Condiţiile din timpul şederii la Uranus au fost grele. La începutul anchetei erau destul de grele. Ceea ce pe mine m-a chinuit realmente a fost lipsa ochelarilor, eu sunt foarte mioapă şi bineînţeles că nu mi s-au lăsat ochelarii în celulă, iar de câte ori îi ceream mi se spunea că nu-i merit, mi se dădeau doar în timpul interogatoriului. Iar a doua situaţie foarte greu de suportat era lipsa somnului. Pentru că în timpul zilei nu aveam voie să închidem ochii să dormim, să ne întindem pe paturi. Oricum paturile erau destul de incomode pentru stat -. Eram obligate să stăm aşezate, iar paturile aveau o bordură de fier, iar deasupra erau paturi suprapuse. Celula era de patru paturi şi noi trebuia să stăm pe patul inferior cu bordura aceea de fier sub genunchi şi cu patul superior apăsându-ne pe ceafă. Sau puteam să ne plimbăm, dar în nici un caz să ne întindem pe pat sau să ne sprijinim nici măcar de perete … În felul acesta trebuia să stăm de dimineaţă de când suna deşteptarea – cred că de la ora 5 până seara la ora 10. În sfârşit la ora zece puteam să ne întindem pe pat şi să dormim, însă somnul venea destul de greu nu numai din cauza situaţiei psihice în care eram dar și pentru că un bec foarte puternic era aprins zi şi noapte.
La începutul anchetei eram scoasă matematic – nu numai eu, era un obicei – la câteva minute după ce se suna stingerea şi readusă în celulă la câteva minute înainte de a se suna deşteptarea, practic nu puteam să mă odihnesc aproape de loc.
Celula era fără nici un fel de aerisire, cu un fel de oberliht deasupra uşii care avea o vizetă. Vizeta era practic aproape tot timpul deschisă pentru că era câte un paznic la cinci celule şi paznicii se plimbau tot timpul şi deschideau vizeta şi urmăreau ce se petrece în celulă. În cea mai mare parte a celor 13 luni am fost în celulă împreună cu una sau două persoane. Către sfârşit am fost cam o lună şi singură. Era dificil pentru că fiind lipsită de ochelari nu puteam niciodată să-mi dau seama când este vizeta deschisă, când este închisă. Acest lucru era foarte important pentru că încercam prin toate mijloacele să comunicăm cu cei din jur, comunicarea care se făcea prin perete, prin Morse, un Morse mai simplificat, pe care ajungeam să-l stăpânim destul de bine şi repede, însă pentru care trebuia profitat exact de momentul când paznicul nu era în dreptul vizetei celulei noastre.
Fragment dintr-un interviu cu Micaela Ghițescu realizat de Miron Popescu în 1994, Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet, interviul nr. 17
***
(18 iulie 1931-13 mai 2019)
Studentă în anul IV la Facultatea de Filologie, secția Franceză a Universității din București, a fost arestată la 24 octombrie 1952, fiind inclusă ntr-un lot mare de persoane acuzate de spionaj, pentru că frecventaseră Institutul Francez şi de corespondenţă cu străinii. În noiembrie 1953 a fost condamnată la 4 ani închisoare corecţională. A fost încarcerată la Mislea, de unde a fost eliberată în octombrie 1955, în urma unui decret de amnistie.
După mai multe intervenţii, i s-a permis reînscrierea în anul IV la Facultatea de Filologie, cu recomandarea expresă de a nu i se permite să lucreze în învăţământ.
A devenit o importantă traducătoare, publicând peste 80 de volume de traduceri din limbile portugheză, spaniolă, franceză, germană şi engleză, volume care au primit numeroase premii.
Director al revistei Memoria, revista gândirii arestate
A scris despre perioada de detenție în volumul Între uitare și memorie, apărut în 2013
